De același autor
Cu greu și cu o întârziere de două luni față de termenul propus inițial, România „a reușit” să vaccineze anti-Covid cu cel puțin o doză 5 milioane de oameni – una dintre cele mai slabe rate de vaccinare din UE. Asta, deși vaccinuri au fost din belșug. Motivele de ansamblu trebuie căutate în conjuncția dintre doi factori, de altfel binecunoscuți din multe alte situații: nivelul scăzut al educației științifice și neîncrederea endemică în autorități. Primul factor determină o apetență sporită față de antivaccinismul ideologic și teoriile conspirației, iar cel de-al doilea paralizează încercările autorităților de a combate aceste teorii și de a convinge că vaccinarea este și salvatoare, și sigură.
În prag de „val 4” (Delta) nu stăm deci bine, chiar dacă pe moment cifrele – deși în creștere – rămân modeste. Dar cât timp va mai fi așa? Pe de altă parte, guvernanții par incapabili să ia câteva măsuri prin care să încurajeze vaccinarea. Mai exact, impresia este de lipsă de unitate: Ministerul Sănătății ar vrea, de exemplu, ca personalul medical din spitale care refuză neîntemeiat vaccinarea să fie obligat să se testeze periodic pe socoteala proprie; e un model adoptat de alte țări din UE. Dar sindicatele se opun și se pare că premierul le ține partea. Concluzia mă tem că va fi că nu se va face aproape nimic preventiv.
În general, coaliția dă impresia de neputință și de lipsă de apetit pentru acțiuni unitare și ceva mai ample. Exemplu: Secția specială nu poate fi desființată, fiindcă se opune UDMR. Șeful CFR nu poate fi demis, fiindcă se opune USR, deși o demisie n-ar fi inutilă, fie și ca imagine, după ciocnirea marfarelor de la Fetești, când șeful respectiv n-a reușit să aducă la destinație un tren cu copii în mai puțin de 30 de ore întârziere și tot el s-a supărat, după ce presa l-a sâcâit cu întrebări. PNRR-ul are destule „bube”, datorate probabil în cea mai mare parte incompetenței generalizate a administrației noastre, dar și unor interese politice: se pare că acum e refăcut cu ajutorul experților europeni.
Există un singur lucru care mai funcționează, și încă din plin, în săptămânile acestea (foarte călduroase): lupta din PNL, pe care o numim eufemistic „campanie electorală”. Având de partea lui banii guvernamentali, dar și, discret, însă eficace, pe președintele Iohannis, premierul câștigă teren și se pare că are tot mai multe șanse să obțină președinția PNL la congresul din septembrie. Din păcate, lupta e tot mai urâtă și mai fără mănuși, ba chiar cu pumnii goi. (Recent, la alegerile din filiala Timiș, s-a ajuns la bătaie între taberele Cîțu și Orban.) Dl Cîțu pare să se simtă tot mai confortabil în postura de mare vizir și-și dezvăluie o față autoritară și o lipsă de scrupule care nu-l fac nici agreabil, nici eficient pe termen mai lung, chiar dacă va învinge acum în competiția cu dl Orban. Dar după ce a ratat țintele vaccinării și destule ținte ale reformelor în ansamblu, mă tem că va fi singurul lui succes semnificativ din acest an. Dar pe cine, în afara unui grup restrâns, interesează asta?
Pe scurt, dacă coaliția nu mai duce o politică antieuropeană, precum PSD-ul din timpul lui Dragnea, nici nu reușește să îndrepte legislativ lucrurile și să producă reforme consistente, și nici măcar nu pare capabilă să restabilească un minim dialog și o minimă încredere între administrație și populație – ceea ce, măcar pentru combaterea pandemiei, ar fi extrem de necesar. Ceea ce reușește, în schimb, e să producă scandaluri. O mare dezamăgire!
