Tradiționalismul în dezbatere?

Din evenimentele petrecute peste vară și care au tulburat opinia publică, două sunt într-adevăr notabile și ar trebui să constituie teme de dezbatere în actuala campanie electorală: acuzațiile de abuzuri sexuale repetate din partea profesorilor Alfred Bulai și Marius Pieleanu de la SNSPA, pe de o parte, și acuzația de omor adusă de Parchet celor două doctorițe de la secția ATI a Spitalului Sf. Pantelimon, pe de alta. Dar, din câte văd, candidații principali deocamdată nu par prea interesați să discute și să ia poziție în chestiuni legate de aceste două cazuri, preferând eventual să invoce „prezumția de nevinovăție” sau să se acopere cu eterna formulă de evitare a discuției „să lăsăm justiția să-și facă datoria”.

Desigur, justiția trebuie să-și facă datoria (și, în particular, să și-o facă bine, lucru care adesea nu se întâmplă la noi), iar prezumția de nevinovăție trebuie respectată, inclusiv de televiziunile de știri. Dar o discuție privitoare la fundamentele etico-culturale ale celor două cazuri – în limitele cunoașterii de care dispunem în prezent – ar trebui să existe și chiar e nevoie să fie regăsită în dezbaterile momentului electoral din această toamnă.

Aș observa că, dincolo de toate deosebirile dintre ele, există o anumită asemănare a celor două cazuri – SNSPA și Sf. Pantelimon. Ambele au apărut pe fondul cultural și etic al unei societăți încă foarte tradiționaliste, sub multe aspecte. Astfel, pe de o parte, fostele studente ale celor doi profesori s-au ferit să vorbească ani de zile despre abuzurile sexuale pe care le-ar fi suferit, deoarece știau că fie nu vor fi crezute, fie, chiar dacă vor fi cumva crezute, societatea le va condamna moral tot pe ele, pe principiul că „știm noi că n-au fost nici ele niște sfinte”. În acest caz, tradiționalismul despre care vorbesc s-a regăsit deopotrivă în versiunea „patriarhală” asupra relației bărbat-femeie și în acceptarea necritică a autorității profesorului universitar, care, pe deasupra, este și o persoană cu notorietate mediatică.

În acest caz, tradiționalistul tinde să-i disculpe pe profesori cu argumentul că „n-a fost chiar așa de grav”, că „au greșit și ele cumva” sau chiar, în maniera dezgustătoare a arhiepiscopului Teodosie, că „femeia trebuie să îndure, fiindcă Dumnezeu a pedepsit-o pentru păcatele ei”. (Și mă tem că nu e deloc singurul om al bisericii care crede asta.)

Chiar dacă mulți nu merg atât de departe, rămâne valabilă prezumția de semi-vinovăție a femeii în asemenea cazuri, combinată cu ideea că a dezvălui și a pedepsi abuzurile sexuale ale câtorva profesori vor aduce o asemenea știrbire a autorității didactice și, poate, a principiului autorității în general, încât remediul devine mai dăunător decât boala.

Dacă în acest caz tradiționalistul e prea iertător, dincolo e prea aspru. Din cazul de la Pantelimon nu știm foarte multe detalii, dar pare a fi vorba despre două concepții despre viață și suferință. Pe de o parte, am avea principiul că viața este un bun atât de prețios în sine, încât medicul trebuie să facă orice pentru a o menține, chiar dacă ea este extrem de degradată sau în mare suferință. Este concepția tradițională, susținută și de cultele de la noi. Și apoi este concepția modernă (susținută de majoritatea asociațiilor medicale mai ales din străinătate) că o viață de o anumită calitate trebuie să primeze asupra vieții pur și simplu și că pacientul (sau familia) are dreptul să dispună de ea. Avem, deci, pe de o parte, așa-numita „obstinație terapeutică”, încă susținută la noi de legea în vigoare și de o parte însemnată a opiniei publice, pe de alta, dreptul tot mai recunoscut al pacientului de a fi lăsat să moară în liniște și fără a mai fi chinuit cu proceduri dureroase și inutile. Ministrul Rafila a admis, într-un moment de sinceritate, că, deși problema a fost ridicată de cel puțin 15 ani de către asociațiile de medici, nu există la noi legislație corespunzătoare, în mare măsură deoarece nici societatea, nici Biserica n-au fost pregătite pentru o dezbatere aprofundată.

Așadar, o parte considerabilă a societății, dominată sau influențată de o tradiție pe care și Biserica ortodoxă (dar și alte culte din România) o susține, este reținută (ca să nu spunem că se împotrivește de-a dreptul) să abordeze altfel, mai modern, relația profesională și didactică bărbat-femeie (și poate chiar relația bărbat-femeie în general). De asemenea, aceeași mentalitate tradiționalistă refuză să trateze problema morții în suferință în alt mod decât cel prescris de cutumă și de biserică. Pe de o parte, această mentalitate nu vede abuzuri severe, acolo unde ele, de fapt, sunt; pe de alta, ea sancționează sever abuzuri unde probabil că nu sunt sau sunt numai erori, dar nu intenții malefice. Într-un caz, e prea îngăduitoare, în altul, prea severă. Acolo nu vede un rău major, aici nu vede decât un rău major. Dar – e important de subliniat – ambele abordări provin, mi se pare mie, din aceeași forma mentis, susținută de cutume, religie și, în unele cazuri, chiar explicit lăudată de unii ierarhi.

N-ar trebui discutat acum, în campania electorală, despre aceste probleme, luat poziție, mai ales că în ambele cazuri modificări legislative vor avea un rol decisiv și sunt cerute de partea mai progresistă a societății? Ba da, desigur, și aștept să văd dacă partidele importante și candidații la președinție vor vorbi și despre aceste cazuri sau despre altele asimilabile. Poate că subiectele nu vor fi îngropate. Sper. Aștept.