Trădare a lui Iohannis?

Să ne fie clar: în tot ce s-a întâmplat în ce­ea ce deja se numește „miercurea neagră“ (curând se pare că toate zilele săptămânii politice se vor înnegri), nu Antenele sunt „în chestie“. Nici soarta imperiului Intact și a proprietarului său, infractorul Voi­cu­lescu din închisoare. Nici nu este vorba des­pre salvarea libertății presei, așa cum s-a străduit să demonstreze Senatul aproape în în­tregime, când l-a convocat „la ordin“ pe premier, ca dirigintele pe un școlar care ar fi spart geamul cu mingea. În fapt „gea­mul“ n-a fost deloc spart și mustrările au fost total neavenite. Nu e vorba nicidecum de vreo răzbunare „băsistă“ împotriva „po­po­rului“ Antenei 3. Nu e un scandal politic în sensul banal al cuvântului, explicabil prin apropierea alegerilor. Și, mai ales, din partea președintelui Iohannis n-a fost vor­ba despre un lapsus, despre o expresie ne­potrivită („banale activități adminis­tra­ti­ve“, „heirupism“), apărută spontan. Abor­dat de jurnaliști, când se pregătea să le vor­bească celor strânși în sala BCU la o în­tru­nire botezată Primăvara societății civile (ce ironie!), Klaus Werner Iohannis știa bi­ne ce face și avea comentariul său cu pri­vire la evenimente, pregătit din timp. Mai mult, nu se poate crede nici măcar că pre­ședintele fusese prost informat, fiind con­vins că ANAF făcuse exces de zel sau co­mi­sese ilegalități. Știa bine președintele că nu fuseseră comise abuzuri și nici până în mo­mentul când scriu nu a demonstrat nimeni acest lucru. Iar dacă totuși nu fusese corect informat, ar fi avut răgazul să retracteze și să-și explice conduita. Nu a făcut-o.

Pe scurt: în mod deliberat președintele „a arun­cat prosopul“: a renunțat să-și mai fa­că datoria constituțională de a apăra statul, legea și ordinea de drept. S-a pus implicit în serviciul unui grup infracțional or­ga­ni­zat. A subminat fără motiv autoritatea unei instituții a statului, implicit a statului ro­mân în ansamblul său. A fost, indirect, com­plice la nepunerea în executare a unei ho­tărâri judecătorești rămase definitive. A su­gerat cetățenilor că executarea acestor hotărâri rămâne facultativă și că, în ultimă instanță, decide cine e mai bo­gat, cine e mai puternic, cine e mai vo­cal. În mod cinic, a dat a înțelege că legea nu e egală pentru toți. A dat o lovitură serioasă luptei împotriva co­rupției, pe care, până în acel moment, o susținuse. Cu mare probabilitate, a exercitat presiuni asupra premierului, care, lipsit de susținerea prezidențială, și-a nuanțat prea mult poziția inițială, foarte corectă. Într-un moment greu al Europei, amenințată de Brexit și de criza refugiaților, președintele a dat o lovitură puternică valorilor europene.

Și, last but not least, i-a trădat în mod groaznic pe cei care i-au asigurat victoria împotriva lui Ponta în 2014, așa cum i-a trădat și pe cei care au ce­rut reeînnoirea clasei politice după de­zastrul Colectiv. Și, bineînțeles, și-a bătut joc de societatea civilă, la a cărei conferință fusese invitat să vorbească. Toți aceștia și-au dorit un președinte îm­potriva oligarhiei, și nu un șef suprem al oligarhilor. În câteva mi­nu­te, la abia un an și puțin din mandat (fără a purta deja nenumărate cicatrici după zece ani de lupte dârze cu oli­garhia, așa cum a fost cazul cu fostul președinte Traian Băsescu, care „și-a dat în petic“ abia după ce a părăsit Pa­latul Cotroceni), KWI a năruit un no­ian de speranțe și a confirmat cele mai negre predicții ale pesimiștilor.

De ce a făcut-o? Frică, prostie sau pact deliberat? Nu știu. Oricum, se pa­re că saltul de la condiția de primar de provincie la aceea de președinte de țară a fost prea mare pentru domnul KWI, a cărui altitudine nu se măsoară decât în centimetri.

P.S.:

Vinerea trecută, noaptea, d-l Io­hannis a căutat să nuanțeze, fără însă a-și asuma gravitatea declarației ne­fe­ricite de miercuri: punând pe seama unei exprimări prea „succinte“ din par­tea sa anumite neînțelegeri din par­tea publicului, s-a declarat în con­ti­nuare un susținător al statului de drept și a negat că s-ar plasa de partea trustului Intact. A admis însă că l-a preocupat posibilitatea ca prin ac­țiu­nea ANAF să fi fost afectată libertatea presei (ceea ce nu a fost niciodată ca­zul). N-a criticat atitudinea Senatului. A mai declarat că „a înțeles foarte clar mesajul primit via Facebook“ (un­de a pierdut câteva zeci de mii de susținători într-o singură zi). Din această exprimare criptică înțeleagă fie­care ce vrea.