De același autor
Turcia in Europa! De data aceasta nu cu iataganele ienicerilor, ci prin negocieri cu Uniunea Europeana! E o veste care merita comentata, fie si in cateva randuri, si asta chiar daca aderarea efectiva va mai dura, probabil, cel putin un deceniu. Dar insasi decizia favorabila a Uniunii Europene, luata cu dificultate, cu obiectiile stiute ale Austriei, face data.
Intrebarea care se cere pusa este: ce compatibilitate fundamentala exista in Turcia si tarile UE, astfel incat aceasta mare tara care, geografic, apartine mult mai mult Asiei decat Europei, sa ajunga parte a comunitatii europene de natiuni? Raspunsul este simplu: secularismul, sau, mai pe larg spus, statul secular, neutru si distantat de religii si ideologii si care nu pretinde sa impuna cetatenilor sai o anumita filozofie despre viata. Aceasta nascocire europeana, aparuta dupa razboaiele religioase din sec. XVII, intarita de spiritul Luminilor, devenita unica solutie de supravietuire dupa dezmatul ideologiilor secolului XX, sta si la baza statului turc. Dincolo de toate diferentele - unele foarte mari -, de deficitul democratic al Turciei, de refuzul ei de a accepta genocidul armenilor, de riscurile economice etc., secularismul, acceptat de Turcia inca de pe vremea lui Ataturk, face aceasta tara, musulmana altminteri, compatibila cu Europa.
Ironia este ca evenimentul se intampla exact acum, cand la noi, in unele medii intelectuale, secularismul a devenit “nomen odiosum”, iar filozofia Luminilor este privita cu dispret. Nu vreau sa spun cu aceasta ca secularismul este un panaceu pentru toate problemele sociale si politice. Dar asa cum dreptul la viata privata nu se opune comunitarului, ci este baza pe care se poate edifica o buna si autentica socializare, tot asa secularismul nu este un adversar al religiilor, ci un fundament al unei competitii loiale intre diferite filozofii de viata, ideologii sau religii. Acolo unde ti se spune de catre puterea de stat, sub o forma mai agresiva sau mai disimulata, ce anume trebuie sa crezi, sau macar ce se cuvine sa crezi pentru a fi un cetatean “normal”, nu numai oamenii sufera, dar in primul rand credinta respectiva. Ea nu va putea niciodata sa se afirme ca vie si autentica, atata vreme cat este proptita pe ratiunea de stat sau pe autoritatea guvernamentala. Intr-un stat cu adevarat secular (si nu doar nominal astfel), oamenii pot sa-si expuna deschis si liber optiunile religioase, si tocmai libertatea confera acestei declaratii autenticitatea si sinceritatea, caci nimeni nu are motiv sa creada ca omul afirma altceva decat crede cu adevarat. Un procent relativ mic de credinciosi dintr-un asemenea stat are mai mare valoare pentru religie decat un procent imens de declaratii de complezenta sau de conformism social dintr-un stat fundamentalist, sau chiar dintr-unul care nu ia in serios secularismul.
Religia nu e, poate, numai o chestiune privata, caci manifestarile ei sunt adesea comunitare. Problema e ca ea sa nu ajunga sa tina statul captiv, ducandu-l la ruina si pe el, dar, in ultima instanta, si pe ea insasi. Iata ceea ce ne-a invatat secularismul - pe noi, ca si pe turci!
