Turma indignaţilor

Atunci când s-a comis o nedreptate flagrantă, o instigare la ură, când acestea se adaugă altora multe, devenite sistematice, când acestea sunt recunoscute unanim și fără dubiu, suntem datori să ne solidarizăm cu victima în virtutea calității noastre de oameni liberi și de cetățeni, nu de „breaslă“, neavând nicio importanță ce, cum și nici măcar dacă scriem.

Mai știți cum începe Anna Karenina? „Fa­miliile fericite sunt toate la fel. Familiile ne­fericite sunt fiecare altfel.“ Pa­ra­fra^­zân­du-l pe Tolstoi, aș zice: cei care se so­li^­da­ri­zează în apărarea unei nedreptăți flagrante au un text unic. Cei care refuză să se so­lidarizeze au o mie de texte și pretexte, fie­care altfel.

Protestul „celor 500“ (deveniți între timp aproape 600, jurnaliști, publiciști etc.) a fost un astfel de text unic. L-a semnat cine a dorit. N-au existat condiții prealabile. N-am întrebat câte articole a scris fiecare, de ce tip erau aceste articole ori de care parte a ba­ricadei politice au stat semnatarii de-a lun­gul timpului, ce patroni au sau au avut, nici nu le-am numărat păcatele de presă sau din alte locuri. Vor fi fost și de astea, de­sigur, dar oamenii s-au simțit solidari cu per^­soanele hăituite și insultate de Antena 3 – adică, mai ales, dar nu numai, cu An­dre­ea Pora - și „au vorbit“ într-un unic glas, semnând.

Din partea celor care nu au semnat te-ai fi așteptat la tăcere. Nu e şi tăcerea un răs­puns suficient? Ei bine, se pare că nu a fost. Așa că au curs explicațiile. Interesant însă: practic, toți aceștia au simțit nevoia să-și ex­prime indignarea față de o anumită emi­siune de la Antena 3. Da, e o murdărie fără margini, au spus ei ritos, e cumplit! Dar totuși... și au început să curgă pre­tex­tele pentru a rămâne cu brațele încrucișate. Iar pretextele au avut diversitate: nu s-a sem­nat protestul fiindcă, explică unii, ei „nu se indignează în turmă“. Pe deasupra, nu le plac unii dintre semnatari, care li se par „propagandiști“. Alții văd în protest o acțiune politică a „băsiștilor“; alții sunt su­părați că nu se respectă „echidistanța” (Mir­cea Toma), alții găsesc în protest „le­gi­ti­mări de grup“, alții descoperă numai „agen­­da partizană“ a protestului ori cons­tată oripilați că printre respectivii pro­tes­tatari există unii care „insultă sistematic Ro­mânia electorală“ (Paul Cernat). Așa că o cam merită! Sunt unii care le reproșează semnatarilor sau unora dintre ei că au făcut cam la fel ca Antena 3, fie și cu câteva grade mai benign, și că deci protestul nu ar avea autoritate morală. Căci e irelevant a se stabili gradații în rău! Alții au zis că nu e asta problema prin­cipală a momentului etc. În plus, cineva (Ovidiu Șimonca) e supărat pe Gabriel Liiceanu, care nu numai că a semnat și el protestul, dar i-a com­parat pe cei câțiva jurnaliști in­sultați de Antena 3 cu cavalerul din gravura lui Dürer, Cavalerul, Dia­vo­lul și Moartea. (Bietul Șimonca, ce nefericit trebuie să fie un om pe care îl scoate din minți alegoria lui Lii­ceanu, care, magnanim, dar nu rău țintit, a dat „titlul de cavaler al lui Dürer“ Andreei Pora și lui Dan Tă­pălagă!)

Culmea pretextelor absurde, de data aceasta și fiindcă are pretenții de lo­gică, mi s-a părut însă atinsă într-un articol al d-lui Sorin Cucerai din Ob­servatorul cultural, Ziariști, pu­bli­ciș­ti și războaie. Omul admite și el că dreptul la demnitate al Andreei Pora a fost încălcat „într-o manieră insuportabilă“. Insuportabilă teo­re­tic, dar... în practică d-l Cucerai o su­portă. De ce? Mai întâi, logicianul nostru discerne că printre cei care lucrează în presă unii sunt publiciști, alții jurnaliști. Ei nu ar face parte din aceeași breaslă, așa încât când un pu­blicist (asta e Andreea?) cere celei­lalte categorii să se solidarizeze cu el „în numele breslei“ e un „act in­co­rect factual și necinstit din punct de vedere moral“. Căci nu avem breas­lă, ci bresle. (Oare e necinstit moral și ca heterosexualii să se arate so­li­dari cu homosexualii atunci când aces­tora li se comit nedreptăți, cei să­nătoși cu cei bolnavi, bărbații cu fe­mei­le, majoritarii cu minoritățile etc.? Căci nici toți aceștia nu aparțin „ace­leiași bresle“.) Mai mult, și pu­bli­ciștii sunt de mai multe subcategorii, de asemenea fără legătură între ele. „E neclar în virtutea cărui temei etic cineva care practică un anume tip de publicistică are obligația de a se solidariza cu altcineva care prac­tică un alt tip de publicistică.“ Ne­clar? Vă dau eu, domnule sceptic, do­uă motive clare: fiindcă atunci când s-a comis o nedreptate flagrantă, o instigare la ură, când acestea se adau­gă altora multe, devenite sistematice, când acestea sunt recunoscute una­nim și fără dubiu, suntem datori să ne solidarizăm cu victima în virtutea calității noastre de oameni liberi și de cetățeni, nu de „breaslă“, ne­a­vând nicio importanță ce, cum și nici măcar dacă scriem.

Ori măcar, dacă nu din alt motiv, ne so­lidarizăm, domnule Cucerai și alți domni publiciști și doamne pu­bli­cis­te, din egoism luminat, fiindcă noi, „tur­ma“, ne temem că, mai devreme sau mai târziu, va urma și rândul nos­tru și că nici al vostru, de altfel, nu va întârzia mult! Da, o facem de­oa­rece, acolo unde dvs. distingeți între tipuri și subtipuri impenetrabile de publiciști, carnasierele lumii noastre s-ar putea să distingă numai între mic dejun, prânz și cină! //