Ultimii europeni?

Oare noi, cei care trăim în acest timp, vom fi numiți cândva „ultimii europeni“? Ur­mă­rind dezordinea internațională și euro­pea­nă, n-ar fi deloc exclus. Vom mai călători peste câțiva ani prin Europa liberi și fără o gră­madă de acte? Sau se va reveni la era pașapoartelor, a invitațiilor, ba chiar a vi­zelor de călătorie? Căci s-a mai întâmplat așa ceva, ca libertatea de deplasare să fie restrânsă chiar și în Europa de Vest, de exemplu, după primul război mondial, în ra­port cu situația de dinainte de con­fla­gra­ție, așa că n-ar trebui să jurăm pe nimic.

Fapt este că am luat drept sigure și ire­versibile lucruri care se dovedesc fragile și ușor de răsturnat, atunci când cresc difi­cul­tățile sociale, politice și economice și când elitele politice nu abundă nici în curaj, nici în viziune. Să ridici garduri, să le înconjuri cu sârmă ghimpată e ușor și, aș spune, în firea lucrurilor: orice fiară își marchează cu grijă teritoriul și-l apără cu colții și ghiarele când se simte amenințată. Și nu putem să i-o reproșăm, la urma-urmelor - fiarei. Și to­tuși, omul e doar o fiară? Umanitatea în­seamnă să suprimi gardurile de toate fe­lu­rile și să refuzi dictatul firii – fie că el ține de biologie, de geografie, de povara tre­cu­tului și de toate laolaltă. Nu printr-o re­voltă împotriva naturii s-a născut eticul?

Azi Europa pleznește din toate cusăturile: Es­tul se supără pe Vest și, deși nu are re­fugiați, trâmbițează de zor împotriva pri­mi­rii acestora. Ungaria lansează moda gar­du­rilor, preluată rapid de vecini – de la Ma­cedonia la Austria. Germania, și Angela Mer­kel, în special, sunt criticate din toate părțile, prin ceea ce nu-i departe de o ră­buf­nire resentimentară. Franța devine scep­tică și se distanțează de Germania. Marea Britanie cântărește prosibilitatea „ieșirii“, care – suntem siguri – va genera un model și pentru alții, de exemplu, pentru scan­dinavi. Grecia și Italia gem sub povara re­fugiaților și nu sunt susținute decât mo­dest. „Schengen“-ul a murit, de facto (Ro­mânia nu mai are de ce să se ambiționeze să intre în tratat). Va mai fi el vreodată re­stabilit? Nu știm. Iar din afara Europei pân­desc animalele mari – Rusia, China. Statele Unite sunt în retragere, în schimb, poate și din cauza unor alegeri care se anunță dra­matice. Irelevanța politică a Europei excită oportunismul unor vecini, precum Turcia, și instinctul de prădător al altora, precum Rusia.

Egoismele naționale, alimentate de di­fe­ren­țele de situare, putere și influență, ies la lu­mină. Dar naționalismele sunt ele însele ade­sea minate din interior: regiunile, pre­cum Scoția, Catalunia, Corsica etc., devin apă­rătoarele UE, împotriva statelor naționale, pe care ar dori să le părăsească, așa cum naționaliștii vor ca statele să pă­răsească Uniunea. Dezordinea e com­pletă.

Poate și mai grav este că principiul de­mocratic sacrosanct al alegerii con­du­cătorilor prin vot începe uneori să se desprindă de principiile libertății, cu care conviețuise cel puțin o jumătate de secol. Un nou-vechi concept se afir­mă și se vrea pus în aplicare: „de­mo­crația iliberală“. Dacă poporul vrea, se șoptește tot mai des, el poate anula orice lege, orice Constituție, orice tra­tat internațional și, la limită, chiar și drepturile omului. Dar să nu învinuim prea rău poporul. Într-adevăr, vorba lui Jean-Jacques Rousseau: „niciodată nu poți corupe poporul, dar adesea îl poți înșela și atunci doar el pare că vrea răul“. Pe cei care înșală poporul îi numim azi „populiști“. Ei și par­tidele lor abundă: Marine Le Pen în Franța, Nigel Farage în Marea Bri­ta­nie, Pegida și „Alianța pentru Ger­ma­nia“ în Germania, Syriza în Grecia, Podemos în Spania. Și să nu-l uităm nici pe bufonul Donald Trump din SUA, detestat nu numai de democrați și de liberali, dar și de establishmentul republican. Toți aceștia și alții câștigă voturi importante în alegeri regionale și naționale (ori „primare“, precum în SUA), împiedică formarea unor coa­liții, amenință cu ieșirea țării lor din UE, din NATO ori cu rezilierea unor acorduri internaționale și au pro­pu­neri economice și sociale fanteziste. Rezultatele efective – așa cum a do­ve­dit-o guvernarea Syriza din Grecia – sunt deplorabile, dar, chiar și așa, ei au explicații cu care îi conving pe mulți: eșecurile sunt întotdeauna ope­ra „inamicilor“, în vreme ce succesele sunt întotdeauna ale lor. Nu altfel pro­cedau, cândva, comuniștii.

Explicații pentru asemenea derive se gă­sesc destule – de la complotul is­la­mo-rus la Internet și de la declinul re­ligios la globalizare și crizele eco­no­mi­ce. Nu ne îndoim că istoricii viitorului vor scrie tratate competente despre acest subiect (așa cum istoricii de pâ­nă acum au scris despre declinul Im­pe­riului Roman sau al celui Britanic), des­coperind (când nu imaginând) co­relații despre care noi, contemporanii, nu aveam nicio idee. Aici nu vreau însă decât să subliniez acest lucru, pe care l-am susținut și într-o carte: li­ber­tatea – de mișcare, de conștiință, eco­nomică, de expresie etc. – e in­di­vi­zibilă și e „fragilă“: o „făptură ne­verosimilă“, o floare rară, crescută cum­va dificil, împotriva dictatului „re­a­lității“, al naturii și chiar al de­mo­crației, atunci când „poporul înșelat pare că vrea răul“. Înflorește anevoie și se scutură repede. Când ne lipsește, ce-i drept, tânjim după ea, suspinând la auzul numelui ei frumos, dar când o avem ni se pare fadă, inspidă, ba chiar purtând o „agendă ascunsă“. E mai ales sacrificabilă, atunci când alte valori precum egalitatea, securitatea, bunăstarea sunt în joc.

Așa stând lucrurile, de una să nu ne în­doim: dacă va fi să fie, „ultimii eu­ro­peni“, mai ales în această zonă din sud-est-centru, vor fi și ultimii oa­meni liberi.