Un Nobel pentru America

Anul acesta, Premiul Nobel pentru literatură a fost dat celebrului cântăreț folk american Bob Dylan, ca­re e, după unii mai mult, după alții mai puțin de­cât un „simplu“ poet. Unii s-au bucurat de acest „mai mult“, amintindu-și poate și că, nu în­tâmplător, poezia se numește și „lirică“: nu erau și Pindar, și Alceu, și Sappho „mai mult decât po­eți“, acompaniindu-se la liră, întocmai precum cân­tăreții folk din zilele noastre? Alții, și nu pu­țini, nici neînsemnați, s-au indignat; pentru ei „mai puțin“ e ceea ce a contat aici. Nu cumva Bob Dy­lan e doar un „textier“? Imediat, au inclus acest Premiu Nobel printre gafele știute, mai vechi sau mai noi, ale Academiei Suedeze și au fă­cut liste cu marii scriitori contemporani care au fost încă o dată puși în așteptare.

Bineînțeles că și cei cu „mai mult decât un poet“, și cei cu „mai puțin decât un poet“ au dreptatea lor, ceea ce înmulțește polemicile fără finalitate. To­tul ține, până la urmă, de ce anume numim „li­teratură“ – o noțiune în care, mă tem, toți riscăm să includem fie „prea mult“, fie „prea puțin“, fără a putea nimeri vreodată doza exactă de conținut.

Nu vom intra în polemică cu niciuna dintre părți, deci, ci vom privi premiul dintr-o altă pers­pec­tivă.

Într-adevăr, atribuirea Premiului Nobel pentru li­te­ratură reprezintă, ca și aceea a Premiului Nobel pentru pace, mult mai mult decât onorarea rea­li­ză­rilor excepționale ale unei personalități. Pentru că literatura ține de o limbă și, de aici, de o anu­mi­tă cultură, cu toate mărețiile și particularismele ei, premiul acordat literaturii salută la rândul lui nu doar o universalitate indiferentă – așa cum e ca­zul premiilor pentru fizică, chimie, medicină și economie –, ci și o cultură anume, o spiritualitate specifică, traductibilă și totuși irepetabilă. O mare descoperire în fizică, dacă n-ar fi fost făcută de X, ar fi fost sigur făcută de Y (tot mai mult, de altfel, în zilele noastre, ea e opera și lui X, și a lui Y, căci Premiul Nobel revine mai multor savanți). Dar un poem sau un roman nu ar fi putut fi scrise decât de un singur om, născut o singură dată; mai mult, nu ar fi putut apărea decât în contextul limbii și al culturii sale, pe care o reflectă – direct, indirect, parțial, deformat, glorificând-o sau criticând-o – dar o reflectă. Un Shakespeare originar în spa­nio­lă, un Thoman Mann în engleză, un Kafka în fran­ceză, un Dostoievski în chineză – iată lucruri ab­surde, imposibile, inacceptabile. Și, la fel, un Bob Dylan în altă limbă decât engleza americană. Pre­miul Nobel pentru literatură a fost dat, prin ur­mare, nu doar lui Bob Dylan, ci și Americii ori spi­ritului american în ce are el esențial și major.

Așadar: în răspărul unei anumite Europe brăzdate în cruciș și-n curmeziș de antiamericanism, cu un populism deșănțat, care vede adesea în America diavolul, care, din ură și frustrare, preferă prietenia lui Putin alianțelor tradiționale, care, nu o dată din nou amestecă obsesia an­tiamericană cu antisemitismul și cu radicalismul șovin, care, din teamă de terorismul islamic, devine pe zi ce tre­ce mai rasistă și mai intolerantă, o anu­mită Americă cunoaște gloria Pre­miului Nobel pentru literatură: e o Ame­rică pe care o iubim, pe care am iu­bit-o și în anii ’70-’80, pe când as­cultam lipiți de aparatul de radio la Eu­ropa Liberă și cântecele lui Bob Dy­lan. America aceasta e a pasiunii și cu­rajului, unde simplitatea nu-i frustețe sau grosolănie; unde compasiunea e energică, iar melancolia nu-i te­ne­broa­să. Nu-i lipsește deloc subversiunea, dar cu subtilitate și fără a fi inclusă în panoplia răzbunării. Nu-i, firește, Ame­rica capitalismului și a bursei (deși cred că și aceasta îl iubește cumva pe Bob Dylan) și nu-i în niciun caz Ame­rica hidoasă a lui Donald Trump. E o Americă mai autentică și mai pro­fun­dă decât toate celelalte și pe care ne-o dorim în continuare vie și puternică, fiindcă ea e stâlpul care susține azi, ca și acum 50 de ani, libertatea lumii. Con­tinuăm să credem în această Ame­rică, să sperăm că ea va rămâne pu­ter­nică, generoasă, tolerantă, ceva mai idealistă decât scrie că e bine în ma­nuale, nu numai de dragul ei, dar și de dragul nostru și mai ales ca să nu pia­ră de pe lume fragila și nevero­si­mila făptură a libertății, de al cărei mister au fost străbătute și cântecele-poeme ale lui Bob Dylan.

Da, n-o fi acesta un „simplu“ poet, căci se plasează, derutant, între „prea multul“ sau „prea puținul“ literaturii; dar nici America (căreia nu trebuie să-i spui „Statele Unite“, pentru a ști că nu te referi nici la Brazilia, nici la Ca­nada, nici la Mexic) nu-i o „simplă“ ța­ră. E și ea, în comparație cu o țară obiș­nuită, europeană, fie prea puțin, fie prea mult ca să fie o țară... Cu atât mai bine: un premiu potrivit. În de­fi­ni­­tiv, nu numai Academia Suedeză, dar nici măcar bunul Dumnezeu n-a ochit la fix, când a fost nevoie: întâi s-a con­dus după „prea puțin“, fă­cân­du-l pe bărbat singur; apoi, când și-a dat sea­ma de greșeală, a corectat-o, adău­gând femeia, și s-a trezit că a dat în „prea mult“... Dar ce binecuvântare!