Un respiro pentru Europa

S-ar putea ca ziua de 23 aprilie 2017 să intre în is­torie ca fiind începutul refluxului valului populist și izolaționist din lumea occidentală. Primul tur al alegerilor prezidențiale din Franța l-a propulsat pe primul loc pe Emmanuel Macron, de 39 de ani, un politician „nou“, nemembru al niciunuia din­tre marile partide, un liberal și centrist de stânga, proeuropean. Are toate șansele ca pe 7 mai, la al doilea tur de scrutin, să o învingă pe Marine Le Pen, candidata dreptei naționaliste, antieuropene și protecționiste, la un scor confortabil, raliind în jurul său un electorat larg, de toate orientările mo­derate, fie de stânga, fie de dreapta. (A primit ime­diat după aflarea primelor rezultate susținerea tu­turor tenorilor dreptei și ai stângii.) A fost în­lă­turat pericolul unei confruntări Le Pen-Mé­len­chon (stânga radicală) în al doilea tur – ceea ce nu era deloc imposibil, judecând după scorurile foar­te mari obținute de acesta din urmă. Mai mult, devansându-și contracandidata cu vreo do­uă pro­cente, Macron înregistrează și o victorie sim­bolică a moderației asupra extremismului, care e cu atât mai semnificativă, cu cât ascen­siunea sa ful­gu­ran­tă comporta un element de ne­siguranță.

Mulți au comentat că această victorie a in­de­pen­den­tului Macron (mișcarea sa „En Marche“ a apă­rut abia în urmă cu un an) a marcat declinul deo­potrivă al stângii și al dreptei tradiționale. Can­di­datul socialist, Hamon, a obținut un scor mize­ra­bil de abia 7%, iar François Fillon, candidatul re­pu­blicanilor, a venit abia al treilea la primul tur de scrutin, cu vreo două procente sub Marine Le Pen. Aceste observații sunt numai parțial corecte: e adevărat că partidele tradiționale sunt în su­fe­rință în Franța, așa cum au fost și în Austria cu oca­zia alegerilor prezidențiale, dar și în Italia; de asemenea, nu se poate omite faptul că, în pofida victoriei lui Macron, circa 40% din electoratul fran­cez a votat în favoarea unor candidați ex­tre­miști – de dreapta sau de stânga. Și în Olanda, la recentele alegeri parlamentare, extremistul Geert Wilders a obținut un scor bun, chiar dacă nu a reu­șit să vină în frunte, așa cum toată extrema dreaptă naționalistă spera și aștepta.

Totuși, Macron e departe de a fi un veritabil „out­sider“ (așa cum îi place să se prezinte). A fost, un scurt timp, consilierul președintelui Hollande, apoi ministrul Economiei, dar și membru al Partidului Socialist. A demisionat, ce-i drept, din ambele po­zi­ții, din pricina unor poziții ceva mai liberale de­cât ale establishment-ului partidului. Dar nu e ab­surd să fie considerat (așa cum, de altfel, o și su­gerează Marine Le Pen cu acrimonie) drept „fa­ța as­cunsă“ ori „rezerva strategică“ a stângii mo­de­ra­te, ba chiar a „sistemului“. Oricum, e greu ca fos­­tul director de bancă și ministru să fie con­si­de­rat „an­tisistem“. (Dar nu-i o virtute să fii „antisistem“!) Dacă Macron va câștiga președinția Fran­ței, exemplul său va dovedi că mult hu­li­tele (de populiști) „elite“ au capacitatea remarcabilă de a recâștiga terenul pierdut înaintea populiștilor, fie generând „in­de­pendenți“ carismatici precum Macron, fie, precum în cazul președinției ame­ri­ca­ne a lui Trump, impunând treptat o „nor­malizare“ în sens tradițional republican. (În politica externă, Donald Trump a răs­turnat aproape toate tezele radicale și izo­laționiste cu care a plecat: NATO nu mai e „depășit“, cu Rusia relațiile sunt rele, s-a implicat militar în Siria, China nu mai „manipulează piața“, cu aliații din Asia-Pa­cific a reînnodat legăturile spre a face față amenințărilor nord-coreene, a re­nun­țat la bilateralism în raporturile eco­no­mi­ce cu Germania și așa mai departe.)

Dacă e așa, e o veste bună, nu în ultimul rând pentru democrația din Europa de Cen­tru și de Est și, în particular, pentru Ro­mânia. Căci o Franță devenită ostilă Uni­unii Europene (ca în cazul unei pre­șe­dinții Le Pen, care ar fi fost posibilă în ca­zul unui acces în al doilea tur al can­didatului de extremă stângă, Mélenchon) ar fi putut duce la destrămarea de facto sau chiar de jure a Uniunii, o ruptură în raporturile transatlantice și un „prie­te­șug“ cu Rusia lui Putin, care ar fi ajuns să domine strategic Europa. Iar o președinție Fillon (dacă n-ar fi existat scandalul de corupție al acestuia, intrarea acestuia în turul doi în locul lui Macron ar fi fost foarte plauzibilă) ar fi însemnat, cel puțin, o atitudine mult prea îngăduitoare față de Rusia. Dar se pare că n-a fost să fie. În con­secință, politicienii naționaliști și care pescuiesc de zor în apele tulburi ale po­pu­lismului din aceste părți – de la Orbán la Drag­nea –, care ba aruncă ochiade lui Pu­tin, ba se rățoiesc la presupușii „sorosiști“ ori la multinaționale, au de ce să fie ne­li­niștiți. Încă nu va fi după cheful lor!

Ar mai fi ceva de spus: Europa, în general, și Franța, în particular, au traversat vre­muri dificile în ultimii ani - o creștere eco­nomică insuficientă, șomaj ridicat, po­la­ri­zări so­cia­le importante, un val de imi­granți din Ori­entul Mijlociu și Libia, dar mai ales un val fără precedent de atentate teroriste sân­ge­roase din partea isla­mis­mului jihadist (de care Franța a suferit cel mai mult), în plus, o probabilă, chiar dacă nerec­u­nos­cută, susținere ideologică, finan­ciară și in­formațională a Rusiei pentru populiști și radicalii antieuropeni și anti-NATO, pre­cum Marine Le Pen. La asta s-au adăugat și scandalurile de corupție din interiorul clasei politice, de felul celui ca­re a năruit candidatura lui Fillon. Dacă, așa­dar, după toate aceste necazuri, va de­ve­ni pre­șe­din­tele Franței un liberal pro-NATO, pro-UE, pro-business, susținător al „societății des­chise“, putem spune că – în pofida ma­rilor dificultăți care rămân de înfruntat – Europa libertăților, a prosperității și jus­ti­ției nu-i chiar acel vas pe cale să nau­fra­gieze pe care începusem să-l vedem în coș­marurile noastre.