Un răsfăț costisitor

La fel ca orice principiu politic, și autodeterminarea națională, ca și dreptul democratic de a decide prin referendum trebuie să aibă limitări.

Andrei Cornea 10.10.2017

De același autor

 

Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului de la 1789 spune limpede: „orice suveranitate pro­vine de la națiune“. Dar ce este o națiune? În ultimă instanță, orice entitate  etnică și culturală se poate defini, prin acțiunea elitelor sale, drept o națiune. Iar în virtutea principiului wilsonian al au­todeterminării națiunilor, ce ar împiedica-o să-și proclame independența (ori reunificarea cu o așa-zisă „națiune-mamă“)? Nimic. Rămânând în acest punct, nu văd niciun motiv pentru care Catalonia să nu aibă dreptul la independența pe care Slo­ve­nia ori Letonia au obținut-o acum câteva decenii. Ar­gumentul că unele popoare ar fi, iar altele n-ar fi națiuni „adevărate“ nu are nicio bază, deoarece națiunile nu sunt esențe obiective, imuabile, ci constructe socio-politice și culturale, așa cum au demonstrat deja mulți cercetători. De asemenea, de ce Kosovo și-a putut proclama independența (ca­re a fost recunoscută de o mulțime de țări), în vre­me ce e foarte puțin probabil ca ceva similar să ajungă la dispoziția Tirolului de Sud italian, a Cor­sicăi Franceze sau a Ținutului Secuiesc din Ro­mânia? Totuși, dacă rămânem numai la demo­cra­ție, la dreptul de autodeterminare și la conceptul de națiune, nu există niciun temei pentru a nu mer­ge tot mai departe, aplicând aceste principii în continuare.

 

Or, asta presupune și riscul de scindare perpetuă: când, în anii ’90, sârbii din Kraina sau Bosnia au de­venit cetățeni croați sau bosniaci, ei s-au re­vol­tat în numele aceluiași drept la autodeterminare. Zilele acestea ne întrebăm ce vor face acei catalani care se consideră parte a națiunii spaniole și care nu vor dori să fie cetățeni catalani (în urma unui referendum cu o participare sub 50%). Deo­cam­dată demonstrează pașnic, dar dacă guvernul au­to­nom catalan proclamă independența regiunii, oa­re nu se vor revolta și ei tot în numele drep­tului la autodeterminare? De ce lor li s-ar nega acest drept? Haosul ce s-a văzut în 1918-’20, oda­tă cu dezmembrarea imperiilor multinaționale rus, turc și austro-ungar, ar putea reapărea și în zilele noastre, deja întinzându-se ideea unor re­fe­ren­dumuri regionale în statele naționale ale Eu­ro­pei, din­tre care foarte multe au minorități isto­ri­ce, în­dreptățite teoretic să-și proclame „drep­tu­rile na­ționale“. Dar procesul de fărâmițare ar pu­tea con­tinua pe același principiu, până la nivelul ju­de­țe­lor sau orașelor. De ce oare Toscana ori Ba­natul nu și-ar revendica și ele independența, dacă ar do­ri acest lucru? De ce Austria formează o na­țiu­ne distinctă de Germania (în pofida limbii co­mune), iar Toscana și Banatul n-ar avea aceleași drepturi în raport cu Italia, respectiv cu România?

 

Confruntați cu această situație, trebuie să ad­mi­tem că, la fel ca orice principiu politic, și au­to­de­ter­minarea națională, ca și dreptul democratic de a decide prin referendum trebuie să aibă limitări. Așa cum libertatea individuală are limite în li­ber­ta­tea celorlalți, așa cum puterile statului se li­mi­tea­ză și se împiedică reciproc să se extindă nelimitat și tiranic, tot așa și dreptul la auto­deter­mi­na­re națională nu poate fi imaginat ca ne­li­mi­tat. Și întrevăd chiar două limite po­si­bile, între care se poate stabili o zonă de le­gitimitate: pe de o parte, există riscul de con­flict intern (ce poate ajunge până la răz­boi civil, ca în cazul fostei Iugoslavii), dar și extern – lucru aproape inacceptabil azi. A păstra pacea internă și externă e pre­ferabil de cele mai multe ori. (Dacă pa­cea e păstrată, precum în cazul Cehiei și Slovaciei, secesiunea e acceptabilă.) Pe de altă parte, există chestiunea respectării drep­turilor omului, inclusiv ale mino­ri­tă­ți­lor. Atunci când o minoritate e oprimată grav și sistematic, când (așa cum s-a în­tâmplat în Kosovo) e amenințată cu epu­rarea etnică ori chiar cu genocidul (pre­cum în Bosnia), ea are dreptul să se re­vol­te și să-și proclame independența. Reven­di­carea națională devine legitimă în cazul opresiunii masive, chiar dacă în practică riscurile pentru pace vor împiedica ade­se­ori materializarea lor. În acest sens au fost îndreptățite la autodeterminare și na­țiu­ni­le fostelor imperii multinaționale. (Ră­mâ­ne, desigur, o problemă de cântărit cele două riscuri: riscul dezordinii in­ter­na­țio­nale versus riscul oprimării grave a unor minorități.)  Oamenii au deopotrivă drep­tul să trăiască în pace, dar și pe cel de a nu fi oprimați sau discriminați din motive etnice, religioase sau de origine. Acum, în ce manieră administrativ-politică aceste două drepturi (care se pot opune) pot fi bine cumpănite și garantate – dacă într-o entitate statală mai mare sau una mai mică – deja este o altă chestiune.

 

Or, mi se pare imposibil de înțeles în ce fel sunt catalanii oprimați în zilele noas­tre. În raport cu situația – să zicem a cece­ni­lor din Rusia ori a kurzilor din Turcia (asta pentru a nu mai vorbi despre situații mai vechi, precum armenii din Turcia, evreii de cam peste tot etc.) –, catalanii sunt niște răsfățați. Mai bogați decât res­tul spaniolilor, dispunând de o largă au­to­no­mie, având dreptul de a-și studia, cul­ti­va și practica în toate situațiile limba pro­prie, cetățeni europeni aflați în spațiul Schen­gen și zona euro, e imposibil să pre­tindă cu temei că ar fi oprimați sau dis­cr­i­minați grav și sistematic. În schimb, e clar că secesiunea Cataloniei ar avea con­se­cințe grave pe plan intern și extern, fie și numai prin efectul de domino pe care ea l-ar produce. Oricum, ea ar nega multora, in­clusiv catalanilor înșiși, dreptul ina­lie­na­bil de a trăi în pace și liniște, în situația în care nimeni nu le-a luat acestora dreptul de a nu fi oprimați. Și e de-a dreptul in­de­cent a compara situația Cataloniei de azi cu cea a unor țări și teritorii din Balcanii de ieri, din Turcia, Rusia ori din Tibet, ori din Cașmirul indian!

 

În plus, Uniunea Europeană a fost cons­tituită pentru a asigura pacea între state, dar și pentru a garanta minorităților drep­tu­rile lor, dacă e cazul chiar împotriva sta­telor-membre. Și credem că o face efi­ci­ent. Asta pentru a nu mai aminti de faptul că, cel puțin în spațiul Schengen, fron­tie­rele dintre state au devenit aproape la fel de inexistente pentru călători ca și fron­tie­rele interne, între regiuni, că există o mo­nedă unică și o interdependență tot mai mare a fiecăruia față de ceilalți. Ironie: Ca­ta­lonia vrea secesiunea față de Spania, dar toto­dată cere rămânerea în UE. Asta în­seam­nă că nu ține chiar atât de mult la su­ve­­ranitate, dispusă fiind să o cedeze în­da­tă Bruxellesului, după ce ar refuza-o Ma­dri­dului. Pe scurt, e o joacă de-a suvera­ni­ta­te­a: un moft, dar care poate avea, acum sau mai târziu, consecințe dramatice pen­tru toa­tă lumea – Catalonia, Spania, Eu­ro­pa. 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22