De același autor
Cred că meritul principal al cărții lui Gideon Rachman, recent tradusă în românește, Epoca liderului cu mână de fier. Cultul conducătorului și amenințarea la adresa democrației, Polirom, 2023, este că reușește să scoată în evidență un tipar: liderii autocrați, precum Putin, Erdoğan, Trump, Xi Jinping sau Bolsonaro nu sunt nici cazuri izolate pe un fond general liberal democrat, nici excepții, nici mărunte accidente de parcurs. Mai mult decât atât, ei nu sunt nici măcar asociați strict cu regimurile autocrate sau totalitare, precum cele din China sau Rusia. Dimpotrivă, în ultimii douăzeci de ani asemenea lideri au apărut și au prosperat din păcate chiar și în democrații, cazurile lui Viktor Orbán din Ungaria, Benjamin Netanyahu din Israel, Narendra Modi din India, Bolsonaro din Brazilia și, mai ales, Donald Trump în Statele Unite fiind cât se poate de revelatoare. Este adevărat – și Rachman insistă asupra faptului – că efectele conducerii liderului „cu mână de fier” (strongman) sunt mult mai atenuate în țările democratice și cu veche tradiție liberală. Aici acest lider s-a confruntat și se confruntă cu rezistențe însemnate din partea opoziției și, mai ales, a instituțiilor statului de drept, și, dacă vrea să câștige în alegeri, are de dat o luptă reală pe care de multe ori a și pierdut-o, precum Trump, Boris Johnson sau Bolsonaro. Lucrurile stau desigur diferit în Rusia, China, Filipine sau Arabia Saudită.
Totuși, ceea ce rămâne impresionant și îngrijorător este, cum spuneam, persistența tiparului dincolo de sisteme și ideologii, anume ceea ce au în comun conducătorii unor țări atât de diferite, sub aspectul culturii, tradițiilor democratice sau autoritare, al rolului în economia globală, al istoriei recente și mai vechi, al dimensiunii, precum Rusia, Ungaria, China, Statele Unite, India, Filipine, Israel sau Brazilia. Toți sunt naționaliști și xenofobi, toți sunt agresivi la adresa opoziției sau a dizidenților, toți sunt ostili „elitelor liberale”, toți detestă diversitatea, toți detestă presa, toți fac propuneri și promisiuni populiste pe care, de regulă, nu le pot îndeplini, toți se vor eterni la putere; și, mai ales, toți tind să saboteze într-un fel sau altul ordinea internațională liberală (fie prin agresiuni directe asupra altor țări, fie prin amenințări cu agresiunea, fie prin susținerea mai directă sau mai indirectă a agresorilor). De asemenea, mai toți se folosesc în mod abil, spre a obține sau a-și consolida puterea, de narațiuni conspiraționiste pe care le difuzează cu succes cu ajutorul rețelelor sociale. (Printre acestea strălucește, ca o stea de primă mărime în locuri atât de diferite precum Ungaria, Statele Unite, Marea Britanie, Rusia, România, Malaysia, Israel, narațiunea despre așa-zisa conspirație ursită de George Soros și adepții lui.) Mai toți liderii de acest tip au sau au avut carismă, au introdus un cult al personalității proprii și au generat sau încă generează entuziasm în rândul adepților. O altă caracteristică aproape comună a acestor lideri autoritari ține de mediile unde sunt cei mai populari și de unde își extrag majoritatea voturilor: sunt orașele mici, provinciale, mediul rural, mica burghezie îngrijorată de companiile multinaționale, de delocalizarea industrială și, mai ales, de fenomene imigraționiste, care par să amenințe și chiar să copleșească tradițiile culturale și religioase ale locului și regiunii.
Mă preocupă încă o caracteristică aproape generală a acestor lideri, notată de Rachman: mai toți multă vreme n-au fost luați în serios drept ceea ce sunt de alți politicieni, de jurnaliști sau comentatori politici. Fie, ca în cazul lui Putin, Orbán, Erdoğan, Modi sau Abiy Ahmed (liderul Etiopiei), au fost salutați la început și destulă vreme drept niște reformatori liberali dispuși să urmeze preceptele binevoitoare ale adepților economiei libere și societății democratice și să se insereze în ordinea internațională liberală, chiar și cu mici accidente de parcurs. Abia după un timp, s-a observat – și, vai, cât de încet și de ezitant! – că acele „mici accidente de parcurs” devin tot mai mari și mai dominante. „Reformatorul liberal devine tot mai autoritar. Apare deziluzia.” (p. 191) Fie, alteori, precum în cazul lui Trump sau Bolsonaro, analiștii și politicienii pur și simplu au subestimat grav capacitatea viitorului lider de a câștiga în alegeri și de a ajunge la putere pe care, ulterior, nu mai vrea s-o lase din mâini.
Rachman nu oferă o explicație pentru orbirea sistematică a democraților și a liberalilor, incapabili să anticipeze ascensiunea, succesul ori „schimbarea la față” ale „conducătorilor cu mână de fier” populiști, din epoca noastră. Cauze pot fi multiple și variate, dar există, cred, un fundal cauzal epistemic pe care aș vrea să-l evidențiez. Iată o imagine explicativă: oamenii obișnuiți, asemenea unui trăgător de rând, „trag și nimeresc” numai țintele pe care le văd. Dacă însă avem antrenament bun și competențe învățate, putem nimeri nu numai ținte vizibile, dar și pe unele situate sub orizont, pe care nu le vedem încă, dar avem informații suficiente despre ele. Asta fac experții, analiștii, statisticienii etc. De cele mai multe ori, ei pot să prezică sau să anticipeze fapte și situații, dar numai în limitele regulilor existente și stabilite de ei înșiși sau de tradiție. Foarte rar și numai foarte puțini oameni pot nimeri ținte despre care nici măcar nu știm, majoritatea noastră, că sunt reale, că există. Or, liderii autoritari sunt, la începutul carierei, exact astfel de ținte: fiind dedicați contestării regulilor și structurilor pe care le descriem cu formula „ordinea liberală”, ei nu există pentru această ordine și nu pot fi înțeleși și clasificați în baza ei. Fiindcă refuză deliberat aceste reguli, nu pot fi anticipați sau apreciați corect decât „sărind” în afara amintitelor reguli – ceea ce ei și fac. De aceea sunt mult timp „ținte inexistente” pentru ordinea liberală și nu doar „ținte invizibile”, dar localizabile. Căci dacă ar fi numai astfel de ținte, ei ar fi asimilabili în sistemul liberal de reguli, fie și ca niște cazuri mai extravagante; dar atunci, desigur, n-ar mai fi ceea ce sunt.
Așadar, pentru a anticipa acum sau oricând cariera unor astfel de lideri sistematic antiliberali, trebuie ca noi înșine să împrumutăm experimental o mentalitate antiliberală. Spre a-i face nu numai „vizibili”, dar și „reali” (și a ne apăra eficient împotriva lor), este nevoie să exersăm uneori prin ochii lor atât vederea lumii, cât și felul în care ei ne privesc. //
