De același autor
Aud că am fi dezbinați, că societatea noastră e ruptă după falii adânci, că nu comunicăm între noi mai deloc, ne urâm unii pe alții și așa mai departe. Poate. Și totuși, există semne bune că există la noi și foarte multă unitate, ba aș zice chiar o unitate de monolit, în „cuget și simțiri“. Priviți: nimeni la noi – și mai ales dintre barosanii cu funcții – nu recunoaște că a greșit ceva, el personal. Nu că a „comunicat prost“, nu că „asumă pentru imaginea instituției sau a partidului“, nu că „dânsul/dânsa a respectat regulamentul, dar că există un gol legislativ“ etc.: ci pur și simplu o recunoaștere simplă și clară, de genul: „Da, am greșit, n-am știut să procedez corect, am judecat strâmb, sunt vinovat în afacerea respectivă, merit pedeapsa care mi se va da, îmi cer iertare etc.“. N-o să auziți ceva atât de teribil!
Luați drept exemplu ideal tragedia de la Caracal: după declarații și atitudinile celor implicați, nimeni n-a greșit de fapt: operatoarea STS nu fusese bine instruită, polițistul de serviciu era într-o tură de 24 de ore, șeful poliției se conforma obligațiilor de serviciu și era la ședințe de bilanț, șefii mai mari din poliție au fost informați târziu, procurorii locali erau concurați de cei de la DIICOT și viceversa și toți erau intimidați de o circulară a Parchetului General, care aproape îi oprea să intervină fără mandat. Parchetul General nu-i nici el vinovat, mai ales că are interimar, poliția are interimari și ea, ministrul era de șase zile pe post, în general, „instituțiile de forță“ au fost slăbite de atacurile împotriva justiției. Dar nici politicienii nu par să aibă vreo culpă ori să recunoască ceva substanțial rău: nu, ei au făcut numai bine, au votat legi bune (dar „nicio lege nu-i perfectă“), au vrut să curme abuzurile „securistice“ ale DNA, au susținut că drepturile omului încep (și se termină) cu cele ale pușcăriașilor prin „recursul compensatoriu“, au desființat „protocoalele“, astfel încât nicio instituție să nu mai colaboreze cu niciuna alta, dar Iohannis și „ai lui“ au blocat sistematic tot ce a fost bun. În treacăt fie zis, nici Iohannis „și ai lui“ nu-și recunosc nicio vină în nicio situație, de parcă nici USL-ul n-ar fi existat niciodată, ca să nu mai vorbim despre erorile personale ale președintelui în acest mandat! A recunoscut vreuna?
Te și întrebi cum se face că, într-o țară unde toți sunt curați ca lacrima, competenți și silitori, autostrăzile întârzie cu anii, deschiderea unei biete linii de metrou din București se amână de la semestru la semestru, celebrele spitale regionale sunt frumoase numai pe hârtie, poliția colaborează cu interlopii, iar oamenii își iau câmpii și pleacă unde văd cu ochii prin țări străine, unde se mai găsește câte un prost, care, prins cu fofârlica, admite spășit că a greșit.
Acum, sigur că nu întotdeauna recunoașterea publică a unei vinovății e sinceră. Poate exista, mai ales în cazul politicienilor care vor să-și salveze situația, și o anume ipocrizie în recunoașterea răspunderii personale, așa cum vedem întâmplându-se în alte locuri. Totuși, cum s-a spus, „prin ipocrizie viciul face o reverență virtuții“, așa că ea e preferabilă negării senine ori acuzațiilor indignate aduse întotdeauna celorlalți. Căința sinceră îl privește pe Dumnezeu; noi, oamenii, ne-am mulțumi la rigoare și cu un ipocrit „am greșit“. Dar așa ceva nu prea există pe la noi. În asta, generali și răcani, miniștri și telefoniste, putere și opoziție, președinți și interlopi, „băieți buni“ și „fete rele“ și viceversa țipăm toți într-un glas: „Sunt curat, sunt cinstit, bun român, iubesc patria și pe Dumnezeu (și pe șefii ierarhici, desigur)“. Când cel dintâi ministru, președinte, grangur mare din poliție, parchete, justiție, comisii parlamentare (gen „comisia Iordache“) va recunoaște public: „Cu asta și cu asta am dat-o rău în bară. Mi-e rușine de concetățeni și le cer scuze“, cred că un fel de curent electric de mare voltaj va străbate trupul amorțit al nației. Mulți vor cădea ca fulgerați la pământ, uciși din cauza șocului; alții abia se vor ridica, ologi, cu răni grave, alții se vor cutremura electrocutați zile în șir. Președintele va decreta starea de urgență, televiziunile vor sta suspendate într-un etern breaking news, prezicătoarele, strânse în conclav, vor vesti apropierea Apocalipsei, patriarhul va porunci mari pelerinaje pe la moaște și rugăciuni fierbinți către Autotputernicul. Iar acesta – ce să facă? – se va îndura încă o dată de bieții oameni și, fie îl va plesni pe curajos cu vreo pareză, ca să tacă naibii, fie, mai radical, îl va lua la El mai degrabă decât fusese planificat în Cartea Vieții. Căci situațiile excepționale cer măsuri excepționale chiar și acolo sus.
Și fiindcă am amintit de crimele de la Caracal: ați observat că într-un popor întreg de inocenți s-a găsit totuși unul care a recunoscut, ba chiar a spus că „regretă faptele“? Dincă. În regulă: e arestat, va fi condamnat și va merge la închisoare. Și numai el, mă tem. //
