Va exista `noul PNL`?

E clar că PNL vrea o lepădare totală de „moștenirea Băsescu“. Rămâne ca și PDL să accepte. Dacă nu va accepta, nu vom avea fuziune.

Congresul PNL a rezolvat unele probleme, dar a creat altele noi, deloc minore. L-a votat cu largi majorități pe Klaus Johannis președinte și a apro­bat fuziunea partidului cu PDL, cât și ali­pi­rea la grupul PPE. Diversiunea lui Tăriceanu, pro­babil cu mandat PSD, nu a reușit să smulgă de­cât un număr mic de adepți. Cât despre obi­ec­ția Noricăi Nicolai față de candidatura la pre­șe­dinție a lui Johannis pe considerentul că nu e ro­mân etnic, aceasta e discreditantă și inac­ce­p­ta­bilă. Din păcate, d-na Nicolai a fost cap de lis­tă la europarlamentare, arătând ce fel de „li­be­rali“ sunt mulți dintre aceia promovați de PNL.

Congresul n-a decis, în schimb, candidatul PNL la președinție, urmând ca abia Delegația Per­ma­nentă să aleagă între Johannis și un Antonescu aparent revenit pe scenă. Adevărul este că tot mai multă lume – printre liberali sau ceilalți – de­vine conștientă de slăbiciunea candidatului la președinție Klaus Johannis: fără putere de con­vin­gere, incapabil să formuleze pregnant o idee, de un calm care se aseamănă nu cu cel al mării, ci cu cel al unei ape stătătoare, Johannis face și gafe – a anunțat în plin congres că PDL a ac­ceptat ca numele partidului unit, după fuziune, să fie tot PNL. Imediat, Cătălin Predoiu – pre­zidențiabilul PDL, devenit mult mai activ în ul­timul timp – l-a contrazis, la fel ca și alți lideri PDL. Nu și Vasile Blaga, care probabil înclina spre această soluție, dar anunțul precipitat al lui Johannis îi pune pe pedeliști înaintea unei absorbții mai degrabă decât a unei fuziuni. Și întrebarea este cum o vor evita în fapt: PNL e foarte mândru de „patrimoniul istoric“ al par­tidului, în vreme ce PDL nu-l mai are în „pa­trimoniul“ său pe Traian Băsescu, care a făcut acest partid mare și l-a adus la putere. Oricum, e clar că, dintr-un foc, au apărut două di­fi­cul­tăți: Klaus Johannis, „văzut de aproape“, se arată „mai mic“ decât părea de la distanța Bu­curești-Sibiu; iar suspiciunile PDL față de in­ten­țiile „anexioniste“ ale PNL au toate șansele să crească.

Se va reveni la Antonescu ca prezidențiabil, mult mai redutabil ca „luptător“? Mișcarea ar în­semna, din păcate, după părerea mea, aban­donarea unei părți a electoratului de dreapta. Acesta l-ar mai putea înghiți pe Johannis, chiar dacă nu fără unele sughițuri; dar să-l voteze pe Antonescu, coautorul așa-numitei „lovituri de stat“ din 2012 și, în general, unul dintre cei mai îndârjiți adversari ai lui Traian Băsescu și ai politicii sale, până nu demult răsfățatul An­te­ne­lor, aducătorul în partid al lui Becali? Cam greu! S-a schimbat, spun unii, a mai înțeles ce­va; totuși, s-a despărțit de PSD și de Ponta. Dar chiar și schimbările sale – prea abrupte și ne­clar motivate – prezintă suspiciuni; dacă se va mai schimba din nou? Ce fel de președinte va fi un om politic reputat pentru acțiunile sale abrup­te și capricioase?

Însă, indiferent care dintre cei doi va fi can­didatul PNL, marea problemă rămâne fu­ziunea: dacă aceasta va apărea ca o absorbție a PDL, în situația în care numele partidului final va fi tot PNL, iar candidatul final la președinție se va numi Antonescu sau Jo­hannis, ce va ră­mâne electoratului PDL pen­tru a se re­cunoaște în noul partid? Foarte pu­țin. Și mai e ceva: actualul PDL a păstrat un anumit atașament față de Traian Băsescu, lu­cru meritoriu, ca do­vadă că a refuzat să vo­teze declarația par­la­men­tului prin care i se ce­rea președintelui de­misia; PNL a votat în schimb fără obiecții această declarație ex­trem de discutabilă. Totul do­ve­dește că „tra­tarea“ moștenirii guvernării Bă­sescu-Boc va fi un lucru complicat în ve­derea fuziunii. E clar că PNL vrea o lepădare totală de „moș­tenirea Băsescu“. Rămâne ca și PDL să ac­cepte. Dacă nu va accepta, nu vom avea fu­ziune. Dacă acceptă, se face, poate, fu­ziunea, dar în acest caz sciziunea dreptei va su­pra­viețui; linia de fractură va trece însă între noul PNL și PMP. PMP îi va prelua pe toți cei care nu se împacă atât de ușor cu arun­carea la gu­noi a acestei „moșteniri“. Ce vreau să spun este că, atâta vreme cât nu se va găsi un teren comun și un compromis rezonabil în­tre dreap­ta „băsistă“ și cea „antibăsistă“ sau, mai exact, atâta vreme cât „moștenirea bă­sistă“ nu va fi asi­milată cu bunele și relele (dar mai ales cu bunele ei) de către toate par­tidele care vor unificarea dreptei, uni­ficarea va rămâne o fan­tomă, care va con­tinua să bântuie politica noas­tră, indiferent cum se va numi ea și indiferent de câte con­grese se vor bifa.