„Vechiul“ şi „noul“ stângism (I)

După 1989, negarea, diminuarea ori chiar explicarea în termeni „dialectici“ a crimelor comunismului au devenit tot mai inconfortabile intelectual. Era vechiului negaţionism propriu stângismului occidental – prezent atât la partidele comuniste „ortodoxe“, cât şi la celebrii „tovarăşi de drum“, precum Sartre, Merleau-Ponty, Chomsky, Bernard Show şi atâţia alţii – probabil că s-a încheiat. Sunt prea multe documente accesibile, prea multe mărturii teribile pentru a mai fi negate pur şi simplu. De asemenea, a devenit tot mai penibil să negi similitudinea profundă a comunismului stalinist mai ales cu nazismul şi în general a comunismului cu fascismul. Un documentar precum Povestea sovietelor, al regizorului Edvins Snore, difuzat recent şi de TVR, spune, într-adevăr, cu multă forţă o poveste sinistră asupra complicităţii şi îngemănării celor două regimuri: e o poveste pe care un intelectual şi, de fapt, orice om care vrea să apară drept inteligent şi civilizat nu o mai poate refuza.

Numai că, iată: „negaţionismul a murit, trăiască negaţionismul!“. O nouă specie de negaţionism procomunist e tot mai vizibilă la „noua generaţie“ stângistă, precum Alain Badiou şi Slavoj Zizek, şi care începe să aibă şi la noi câţiva reprezentanţi mai tineri. De fapt, nu e o specie chiar nouă: exista deja sub diverse forme la Troţki şi urmaşii, la Adorno, dar şi în ideologia „socialismului cu faţă umană“ din 1968, se regăsea şi printre reprezentanţii aşa-numitului „eurocomunism“, printre unii dintre „revizioniştii“ francezi excluşi din partidul comunist, precum Roger Garaudy, în Noua stângă a anilor ´60, deopotrivă antisovietică, antiamericană şi protiersmondistă, sau, mai recent, în teoriile unora dintre consilierii lui Gorbaciov, precum Alexandr Iakovlev. Ea s-a activat acum, în contextul relativ favorabil al crizei economice, dar şi al dispariţiei sistemului comunismului mondial. „Vechiul“ negaţionism procomunist era de a renega faptele sau de a le edulcora până la desfigurare şi s-a discreditat complet. „Noul“ negaţionism este de nomine: el nu contestă crimele lui Stalin, lui Mao şi nici măcar pe cele ale lui Lenin. El susţine, pur şi simplu, că acestea nu sunt „comuniste“ sau „socialiste“ şi, bineînţeles, că nu au nicio legătură cu Marx „cel autentic“. Iată, de exemplu, ce scria Iakovlev: „Se poate considera ceea ce a făcut Stalin drept o expresie a socialismului? Nu! Dimpotrivă, a fost o contrarevoluţie în stare pură!“1.

Expresie a „contrarevoluţiei“, stalinismul poate fi gândit aşadar ca foarte apropiat de nazism şi fascism, pe care ideologia marxist-leninistă le-a văzut mereu drept structuri şi ideologii „reacţionare“, introduse de capitalismul în „ultimul său stadiu“ – imperialismul. Iată de ce negaţionistul de nomine, spre deosebire de acela de re, poate privi împăcat Povestea sovietelor. În mod paradoxal, atât dreapta liberală (Hannah Arendt, Carl Friedrich), cât şi stângismul negaţionist de nomine sunt de acord că între regimurile de tip sovietic şi cele totalitare din Germania, Italia etc. există o profundă înrudire: numai că pentru primii aceasta pleacă de la faptul că ambele tipuri de regimuri sunt „revoluţionare“, antiliberale şi socialiste, în vreme ce pentru negaţionismul de nomine ambele seamănă fiindcă sunt „reacţionare“ şi capitaliste. Cineva ar putea spune că distincţia nu e prea importantă, dacă, oricum, masacrele şi genocidurile sunt în ambele cazuri recunoscute. Că nu e aşa se vede atunci când dorim să ştim care este poziţia celor două filosofii politice faţă de democraţia liberală. Or, constatăm că pentru dreapta liberală tocmai aceasta a fost marele inamic deopotrivă al fascismului şi al comunismului. Dimpotrivă, pentru „noii negaţionişti“ de nomine liberalismul constituie o formă abia ceva mai soft (dar nu mai puţin criminală în fapt) a fascisto-stalinismului, având drept fundament mereu capitalismul modern. Adversarul tuturor acestor regimuri opresive ar fi „autentica revoluţie“ sau „autenticul socialism“ – un proiect de viitor. Distincţia dintre liberalism şi totalitarism se limitează astfel la o nuanţă. Aşa că, nu întâmplător, Badiou reproşează liberalilor că „vor să camufleze înrudirea tainică dintre realul politic al nazismului şi ceea ce ei (liberalii) pretind a fi neprihănirea democratică“. Iar în continuare, pentru a sublinia această „înrudire tainică“, el susţine, de pildă, că azi „din raţiuni imperiale, din raţiuni care pot fi gândite şi sunt gândite, africanilor muribunzi (de SIDA) nu li se vor da medicamentele trebuincioase. Doar albilor democraţi“2.

Iată şi ce scria mai demult un alt stângist de nomine, bine cunoscut în publicistica românească, Claude Karnoouh: „...când naziştii, precum bolşevicii înaintea lor, au supus Universitatea scopurilor lor, ne aflam doar în zorii lumii actuale; era doar o schiţă nedesăvârşită a unei realităţi care de atunci s-a rafinat şi s-a diversificat“3.

Ne vom îndrepta acum atenţia asupra unui text, cred simptomatic, apărut recent în revista on-line de stânga CriticAtac (7 septembrie 2011): Utopia răului mai mic, de Alex. Cistelecan, o recenzie la o carte a lui Vladimir Tismăneanu, Despre 1989. Naufragiul utopiei. Reproşul fundamental pe care i-l face Cistelecan lui Tismăneanu este că, punând în contrast regimul liberal cu cel comunist, el obţine o victorie prea uşoară. În fapt, Tismăneanu ar refuza să analizeze în adâncime lucrurile. Dacă ar face-o, ar constata că bolşevismul (ca şi nazismul) reprezintă un „capitalism de stat“, prea puţin diferit în fond de „capitalismul de piaţă“ de azi. Dar, procedând aşa cum procedează, Tismăneanu ajunge să constate în mod fals că „...nu e nicio alternativă la mizeria capitalismului neoliberal, alta decât mizeria, indubitabil mai mare, a socialismelor de stat“. Or, problema, ocultată de Tismăneanu şi de dreapta, după Cistelecan, este că aceste socialisme de stat au fost, în realitate... „capitalisme de stat“! De aici, şi negaţionismul de nomine, care eliberează autenticul socialism şi marxismul de responsabilitate şi dimpotrivă pun sub acuzare capitalismul sub toate formele. Cred că acest citat este relevant: „Dacă, pe de o parte, regimurile capitaliste de stat de dincoace de Cortina de Fier s-au autobotezat comuniste şi, de cealaltă parte, Marx a scris pe larg (?) despre o posibilă societate comunistă, simpla sinonimie [autorul vrea să spună „omonimie“, n.m.A.C.] ne scuteşte [în perspectiva falsă a lui Tismăneanu, n.m. A.C.] de efortul de a verifica similitudinile dintre cele două. (...) Teoria lui Marx este criminală pentru că regimurile autoproclamate marxiste au fost criminale; la rândul lor, aceste regimuri au fost ideologice pentru că s-au declarat marxiste. Nu are nicio importanţă că proprietatea mijloacelor de producţie nu a ajuns nicicând în mâinile producătorilor, că legea valorii şi structura de clasă au domnit nestingherit vreme de decenii“.

Altfel spus, după Cistelecan, „capitalismul de stat“ din Est (rudă bună cu „capitalismul de piaţă“ din Vest) a uzurpat nobilul nume de „comunism“ şi de „marxism“, făcând astfel jocul „reacţionarilor de pretutindeni“. Crimele „comunismului“ nu sunt ale comunismului (termeni pur omonimici), ci, de fapt, tot ale capitalismului sub o altă formă decât aceea – foarte nocivă şi ea – cu care avem de-a face în zilele noastre, când criza economică ne atinge dur. Or, capitalismului, atât sub forma sa de stat, bolşevic-fascistă, cât şi sub aceea liberală, i se opune proiectul unei viitoare societăţi socialiste autentice. Cum va arăta totuşi acest proiect? Badiou, cel puţin, ne oferă câteva indicaţii: „Un proiect politic grandios, epic, violent“4. Perfect! Nici Stalin, nici Hitler n-ar fi avut obiecţii!

(Continuarea în numărul următor.)

Note:

1. A. Iakovlev, Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică, Bucureşti, 1991, p. 42.
2. A. Badiou, Secolul, Cluj, 2010, p. 11.
3. C. Karnoouh, Adio diferenţei, Cluj, 1994, p. 96.
4. A. Badiou, ibidem, p.16.