„Vechiul“ şi „noul“ stângism (II)

Absurditatea tezei negaţioniste de nomine a lui Alex Cistelecan sare în ochi: faptul că muncitorii nu au proprietatea mijloacelor de producţie în comunismul de stat nu apropie acest regim de capitalismul occidental, „de piaţă“, ci mai degrabă de sclavagismul oriental pe care Marx îl denumise „modul de producţie asiatic“ (şi pe care manualele de socialism de pe vremuri îl evitau cu discreţie). De asemenea, nu ştiu exact ce înţelege autorul prin „legea valorii“, dar dacă el se referă la celebra teorie a lui Marx (preluată într-o anumită măsură de la D. Ricardo), potrivit căreia valoarea unei mărfi este dată de munca socialmente necesară pentru producerea ei, atunci această lege funcţionează (dacă funcţionează) în orice sistem în care are loc schimbul de mărfuri, indiferent dacă el este capitalist, socialist sau feudal. Cât despre „structura de clasă“, desigur că în ţările aşa-zisului „socialism real“, stratificarea socială s-a menţinut, ba a devenit adesea încă şi mai radicală (în cazul nomenclaturii) decât în capitalism, dar asta nu înseamnă deloc că respectivele regimuri au devenit capitaliste prin faptul că sunt inegalitare. Dacă şi pisica, şi vaca au coadă lungă, asta nu înseamnă că pisica e o specie de vacă! Fără capital liber, fără piaţă autentică, fără libertate şi egalitate juridică, fără libertatea de circulaţie şi de stabilire, fără proprietate privată garantată care poate fi vândută şi cumpărată liber nu avem capitalism. Restul sunt sofisme ieftine ale stângismului de nomine şi cred că un intelectual care se respectă ar trebui să se ruşineze să le producă, şi încă în chip polemic.

 „La început, acest lucru (exproprierea burgheziei) nu se poate face decât printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze, adică prin măsuri care, din punct de vedere economic, apar neîndestulătoare şi şubrede, dar care sunt depăşite în decursul mişcării şi care sunt inevitabile ca mijloc pentru revoluţionarea întregului mod de producţie.“2

Prin urmare, la întrebarea dacă „Marx se regăseşte în leninism-stalinism?“ nu se poate răspunde univoc: „conglomeratul“ marxian în ansamblul său nu se regăseşte acolo, însă el nu s-ar putea regăsi de fapt în niciun proiect politic coerent, din simplul motiv că este în esenţa sa contradictoriu şi, de aceea, imposibil de pus în practică în ansamblu. Dar un „anume Marx“ a putut fi în mod autentic aşezat de Lenin şi Stalin la baza sistemului lor terorist, astfel că şi Lenin, şi Stalin au fost în mod autentic, într-un anume sens, „marxişti“.

O altă chestiune, repusă pe tapet mai ales în zilele acestea de criza globală financiar-economică, este dacă, prezicând sfârşitul capitalismului, „Marx a avut, sau nu, dreptate“. Din nou, răspunsul nu poate fi decât echivoc: dacă prin „a prezice“ înţelegem ceea ce numim astfel în ştiinţele naturii (de exemplu, a prezice o maladie cunoscând în prealabil o anume structură genetică sau a prezice o eclipsă de soare, cunoscând mişcările Pământului şi Lunii), atunci pur şi simplu nu se poate vorbi despre predicţie în cazul „conglomeratului“ marxian, care nu este o ştiinţă, sustrăgându-se procedurilor de testare, tocmai din cauza caracterului său de „conglomerat“. Vreau să spun că, orice s-ar întâmpla cu capitalismul actual, sub raport ştiinţific, Marx nu a putut prezice nimic.

Dacă însă îl considerăm pe Marx autorul unei importante gnoze sau metafizici a istoriei, dacă nu chiar „profetul“ unei religii seculare, atunci desigur că, orice s-ar întâmpla (ori nu s-ar întâmpla), „Marx a avut dreptate“, cu condiţia să credem în această gnoză. Dar cu acelaşi drept am putea crede în prezicerile astrologiei, sau ale cultelor New Age, sau ale predicţiilor „calendarului maya“. Să fiu bine înţeles: sunt convins că trebuie să luăm în serios şi acest sens, să-i spunem „gnostic“, al cuvântului „a prezice“, indispensabil în felul său în sistemul credinţelor noastre. Pretind însă să se nu confunde voluntar sau involuntar cele două sensuri ale termenului, dacă se doreşte să se vorbească coerent şi cu sens.

Cineva m-a întrebat, după citirea primei părţi a acestui text: mai poate fi cineva de stânga în România postcomunistă şi capitalistă de azi, atunci când are efectiv această sensibilitate de stânga, dar vede, pe de o parte, PSD cu viciile sale constitutive şi prezente, pe de alta, un stângism intelectual negaţionist? Răspund simplu: da, dacă nu se va mulţumi cu critica dreptei, ci se va implica profund şi sincer şi în critica stângii, oricare ar fi aceasta. Şi, schimbând ceea ce e de schimbat, aş spune că acelaşi lucru e valabil şi pentru cineva orientat la dreapta.

1. L. Kołakowski, Principalele curente ale marxismului, I, Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 323-329.
2. K. Marx-Fr. Engels, Manifestul Partidului Comunist, Bucureşti, Nemira, 1998, p. 31.