De același autor
S-a învatat oare ceva din naufragiul politic al lui Adrian Nastase? Mi se pare ca aceasta este întrebarea esentiala dupa ce spectacolul mediatic se va fi încheiat. Faptul ca un om foarte sus plasat, bogat, puternic trebuie sa cada jos de tot e un vechi scenariu tragic; dar se potriveste sublimul tragediei cu melodrama de Dambovita? Oricum, un lucru este deocamdata sigur – Adrian Nastase nu e un personaj tragic: personal, el nu a învatat nimic. Dupa ultimele sale declaratii, date cand a demisionat oficial din functia de presedinte al Camerei Deputatilor, convingerea sa pare a fi ca nu marile sale erori, avaritia uriasa, înfumurarea l-ar fi adus acolo unde este, ci colegii de partid care l-au debarcat din invidie joasa. Dimpotriva, el se proclama în continuare o victima a tuturor. Iar saptamana trecuta, într-un interviu, a încercat sa justifice faptul ca, pe timpul cand era prim-ministru, dosarele de coruptie nu au fost promovate, deoarece "nu repari masina în timp ce mergi cu ea". Cu alte cuvinte, el este omul providential si indispensabil caruia i se poate îngadui coruptia, pentru ca el e eficace, si care are voie sa directioneze mersul anchetelor penale dupa dorinta, pentru ca el e un mare conducator.
Dar oare colegii sai, PSD, au învatat ceva? Dupa felul cum, zilele acestea, nu au alta obsesie decat sa recastige presedintia Camerei, s-ar zice ca nu. Decent ar fi, si chiar profitabil sub raport politic, sa renunte la functie, de vreme ce chiar ei s-au solidarizat în greseala cu Adrian Nastase, blocand cererea de perchezitie a Parchetului General. Cramponarea de pozitii de putere cu orice pret, în orice conditii, incapacitatea de a negocia o retragere ordonata pare ca formeaza tropismul de baza al acestui partid, despre a carui reforma tot auzim de ani buni. Daca vor continua tot asa, nu e exclus ca declinul sa se amplifice, ca alte personalitati (Popescu, Mitrea, Hrebenciuc etc.) sa cada, tragand dupa ele un partid nereformabil, a carui ultima speranta pare ca a redevenit eternul nereformat Ion Iliescu. Dupa parerea mea, PSD nu poate fi reformat. El ar trebui desfiintat pur si simplu si îngropat suficient de adanc în solul fertil al patriei, pentru ca strigoiul sau sa nu mai iasa niciodata în politica romaneasca. Un veritabil partid social-democrat nu poate iesi din PSD, ci numai dincolo de PSD.
Ce au învatat, însa, puterea, Alianta? Sa fure mai cu fereala? Probabil, dar nu-i înca destul. Iarasi, nu au învatat destul daca privim la ambitiile PD, încurajat de Traian Basescu, de a se lati oricat se poate, preluand orice farame pica de la PSD – primari, consilieri, deputati. Chiar sa nu aiba alta ambitie PD, "fratele mai mic", decat sa ia locul "fratelui mai mare", PSD, pe care l-a urat si invidiat de atatia ani? E pregatit atunci sa-i preia si destinul, cu naufragiu cu tot?
Cat despre liberali (sau unii dintre ei), daca ne luam dupa remarcele gretoase ale lui Crin Antonescu la adresa Monicai Macovei, se pare ca nu au înteles altceva decat ca Traian Basescu si PD sunt prea puternici si ca ei, marele partid al Bratienilor, sunt prea slabi. Daca ar fi înteles, nu ar fi respins fuziunea si s-ar pregati de alegeri anticipate, declansate imediat dupa Raportul de tara din mai. Dar cred ca au cu totul alte ganduri. Ma tem, de aceea, ca, repede dupa 1 ianuarie 2007, Monica Macovei va fi concediata: "maurul si-a facut datoria, maurul poate sa plece"! Teama lor, pesemne, este ca nu cumva pana atunci sa cada "conexiunea Patriciu". Caci, daca da, s-ar putea ca supararea lor (ca si a UDMR) pe ministrul Justitiei si seful DNA sa fie, omeneste, de înteles: spaima de raspundere penala.
Sa speram totusi ca a înteles ceva macar societatea civila, opinia publica în general. Anume ca, nici macar în Romania, nu e chiar totul posibil si pe orice termen. Ca o coalizare a presei, societatii civile, autoritatilor de la Bruxelles poate fi un instrument eficient pentru reforma politicii romanesti. Ca justitia ar putea atinge chiar si marimile, care, parca, si-au mai pierdut invulnerabilitatea. Candva, aztecii lui Montezuma au prins curaj abia cand au vazut primul spaniol mort (pana atunci credeau ca acestia sunt zei nemuritori); asa si noi, odata cu "moartea" politica a lui Nastase am prins curaj: "iata – vom repeta de acum înainte vestea cea buna – politicienii sunt si ei oameni, ca noi ceilalti!". Incredibil: chiar sunt?
