Victor Ponta - începutul sfârșitului

Refuzul lui Ponta de a demisiona este cu adevărat de neînțeles în termeni raționali. El nu poate fi decât rezultatul cunoscutei intoxicări cu puterea care îi face pe oamenii politici să-și piardă orice brumă de simț al realității.

Nu înțeleg și pace. Nu înțeleg cum crede Victor Pon­ta că mai poate rezista în fotoliul de prim-mi­nistru în perioada următoare. Nu înțeleg în ce fel își imaginează baronii PSD că partidul lor poate ieși altfel decât foarte lovit, în caz că nu-și de­bar­că repede liderul.

Desigur, în imediat, Victor Ponta poate rezista. Le­gea îi permite. Președintele nu-l poate suspenda, dacă parlamentul nu aprobă ridicarea imunității; do­minat de frica penalilor de a nu păți la fel, par­la­mentul va refuza probabil DNA-ului începerea ur­măririi penale sau, eventual, va tergiversa lu­cru­rile până la intrarea în vacanța parlamentară. Dar celelalte dosare – de evaziune fiscală, spălare de bani, fals în înscrisuri sub semnătură privată – merg înainte. Nu peste multă vreme, Ponta va fi tri­mis în judecată. Nici atunci nu va demisiona? Din nou, pare-se, litera legii îi permite să n-o fa­că. Va continua, sfidând opinia publică, să cla­me­ze că e nevinovat, că există un complot politic îm­po­triva lui, că „băsiștii“ din justiție îi vor gâtul etc. Va fi acompaniat de celebrul trădător Călin Po­pes­cu-Tăriceanu, președintele Senatului. Dar ceilalți ali­ați? Deja UNPR-ul lui Gabriel Oprea oscilează. UDMR va adulmeca dezastrul și se va retrage. To­tuși, să presupunem că Ponta va continua să re­ziste.

Între timp, va fi mereu chemat la diferite în­fă­ți­șări la DNA sau chiar la tribunal. Va fi asaltat ne­în­cetat de presă. Va fi pus față-în-față cu propriile declarații de acum două-trei luni, când spunea cu vitejie că, dacă împotriva lui DNA deschide un do­sar penal, va demisiona. Minciunile pe care între timp le debitează vor fi demontate de presă. Aproape sigur, vor mai apărea dosare. Poate chiar stenograme compromițătoare. Iar între timp, anul 2015 se scurge și intrăm în 2016, an electoral. Re­fuzând să demisioneze atunci când președintele Io­hannis i-a cerut acest lucru și producând o cri­ză politică majoră, Ponta a făcut deja un uriaș ser­viciu gratuit PNL. Oscilant, cu o conducere bi­ce­fală, măcinat de contradicții interne, fără un pro­gram popular, acesta se îndrepta spre o înfrângere electorală. Brusc, totul s-a schimbat: acum PNL are o mare temă de campanie – premierul corupt ca­re se opune justiției și discreditează România! Mai mult, prin refuzul său, l-a plasat pe Iohannis, care i-a cerut ferm demisia în rolul pe care acesta nu și-l dorea: acela de „președinte jucător“ și de șef neoficial al opoziției față de guvernul PSD și ma­joritatea respectivă.

În plus, refuzul lui Ponta devine tot mai greu de de­contat pe plan internațional. Relațiile sale cu par­tenerii occidentali sunt deja dificile și vor fi to­tal compromise, dacă se va agăța de imunitate. Simțind gravitatea situației, Ponta s-a gră­bit să trimită deja o scrisoare am­ba­sadorilor occidentali, în care decripta în cheie politică acțiunea DNA. Fi­ind­că nu părea suficient, a făcut să fie tra­dus în engleză discursul înaintea li­de­ri­lor coaliției. Experiența din anul 2012 ar fi trebuit să-l convingă atât pe el, cât și pe cei care îi dau sfaturi că ase­menea sforțări retorice sunt inutile. Dimpotrivă, pe măsură ce refuzul său, dublat de activitatea obstrucționistă a parlamentului, se eternizează, pre­si­u­nile occidentale, mai ales americane, vor deveni tot mai puternice, luând di­ferite forme. Ponta nu a rezistat aces­tor presiuni în vara lui 2012; avea atunci vântul electoral în pânze, era popular și nu exista încă criza ucraineană și no­ul război rece dintre Rusia și Occi­dent. Acum, după o înfrângere teribilă în noiembrie 2014, are de luptat cu un președinte foarte popular, aflat la în­ce­put de mandat, într-un context re­gio­nal tensionat, în situația în care Ro­mânia a devenit un pilon important al NATO din Sud-Est. Ce mai poate el spe­ra? Ce așteaptă? Să aibă soarta ad­junctului său, Liviu Dragnea, care n-a demisionat decât după ce a fost con­dam­nat în primă instanță? Și încă do­sa­rul lui Dragnea este mai complicat și mai inedit ca speță decât al său!

Refuzul lui Ponta de a demisiona este cu adevărat de neînțeles în termeni raționali. El nu poate fi decât re­zul­ta­tul cunoscutei intoxicări cu puterea ca­re îi face pe oamenii politici să-și piar­dă orice brumă de simț al rea­li­tă­ții. Ponta trăiește într-o lume în­chi­pui­tă: nu a înțeles nici de ce a pierdut ale­gerile prezidențiale în noiembrie, nu în­țelege în continuare nici ce se în­tâm­plă în țară și nici imperativele con­tex­tului geopolitic. Suspectez că, citind avalanșa de scrisori de sprijin din par­tea baronilor PSD, ascultând ar­gu­men­tele conspiraționiste ale ultimilor săi susținători, plecând urechea poate și la unele sfaturi care îi recomandă să dărâme Codul Penal ca să scape, Pon­ta se convinge pe sine că stăpânește situația, că este încă marele șef. Ia te­menelele unor slugi drept opinie po­pu­lară și își imaginează că, la ananghie, îl va mai apăra cineva. Se înșală. După ce a mințit fără încetare pe toată lu­mea, Ponta a sfârșit prin a se minți și pe sine atât de complet, încât nici el sin­gur nu mai discerne adevărul.

De acum înainte, mandatul primului mi­nistru va fi o agonie – poate mai lun­gă, poate mai scurtă, dar cu un exit inevitabil.