Visul-de-zi

Absurditatea unor informații care sunt prezentate drept reale din mai multe surse nu mai surprinde. Răul e făcut, intoxicarea a ajuns la capăt, ochiul critic s-a închis.

Oamenilor le place să creadă în mituri – fie ele și electorale. Este ca și când ai avea un frumos vis-de-zi sau cu ochii deschiși. E re­vigorator, dătător de speranță în momente tul­buri. Compensează teama pe care o re­simt, grija care-i apasă, disprețul cu care sunt tratați de alții, mai puternici, resen­timentele de care s-au umplut în ultimul timp; în plus, îi aduce laolaltă: fiecare mit reinventează comunitatea. De aceea, chiar și celor mai învățați, mai ageri, mai subtili dintre ei le este uneori greu să refuze a se pre­da visului-de-zi. Sau, mai exact, la în­ceput își trimit în realitate ancore pe care le cred solide: cred și nu cred; cred numai un pic, poate pe un sfert: „știu că nu se poa­te, dar totuși, poate că puțin-puțin...“. Apoi, treptat, procentul crește la jumătate, apoi la trei-sferturi; ancorele se rup una după alta; o, cât de agreabil este sen­ti­men­tul de eliberare, ca atunci când un vas se pregătește să-și ia avânt pe marea largă și luminoasă, scăpat de tot ce îl ținea priponit la țărmul întunecat! Și așa, omul începe să uite că doar visa sau, hai să spunem, că avea numai o ipoteză de lucru.

Acum intră în scenă apostolul: apar apos­trofările la adresa celor care nu cred, re­pro­șurile că necredința lor e cumva nelalocul ei, că ea ar putea aduce eșecul. (Argu­men­tul acesta l-am auzit pe timpuri, când cu Caritas: cei care nu depuneau și vorbeau îm­potriva „schemei“ erau acuzați că, din vi­na lor, s-ar putea prăbuși jocul. Bi­ne­înțeles că, indiferent de sceptici, jocul tre­buia să se prăbușească odată și odată.) In­ventează argumente bazate pe analogie și modele istorice. Cum de n-ar face-o? Ra­țiu­nea e în stare să inventeze orice pentru a susține utopia, care, odată ce e crezută, de­vine pentru credincios realitatea însăși. Aces­ta îți spune, de pildă, că omenirea nu a putut înainta fără mituri, îți arată că vi­sele și utopia au mobilizat istoria. Firește, am spune noi, că adesea au mobilizat-o, dar asta nu le face mai adevărate: e ca și când cineva ar susține că trebuie să credem în astrologie, deoarece mari oameni au cre­zut în ea de-a lungul timpului. Dar unele utopii s-au realizat!, ni se spune pe bloguri, prin postări. Desigur, Columb a străbătut Oceanul, dar asta nu fiindcă visa la Indii, ci fiindcă era un bun navigator, avea corăbii bune, echipaj pregătit și așa mai departe. Iar frânghiile velelor nu erau putrede.

Acum a venit rândul moralistului: el invocă propriul exemplu, pentru a ne convinge că suntem datori să votăm „caii verzi“ sau „cu ochii închiși“ în numele valorilor pe care personajul din centrul său le în­carnează. Desigur, acestea sunt me­ta­fore pentru sfatul de a nu lua în cal­cul sau de a „pune între paranteze“ con­secințele, respectând o pură și lu­minoasă etică a convingerii. Dar nu-i politica locul predilect al luării în cal­cul a consecințelor? Nu-i ea sub­lu­na­ritatea prin definiție, acolo unde con­tururile clare ale marilor principii mo­rale trebuie să admită semitonuri și pe­­numbre? În fine, nu mai e mult și intervine inversiunea: izgonind din si­ne ochiul critic, credinciosul se con­si­deră pe sine realist, în vreme ce cri­ti­cul său ajunge între ghilimele, ca să zi­cem așa: a devenit „realist“. Vasul – iată - a plecat în larg. Măcar are el câr­maci?

Din păcate – nu. Fiindcă, în asemenea cazuri, nu credinciosul simplu e ma­rea problemă, ci personajul central. Acesta tinde să se molipsească de pro­pria-i mitologie, mai ales că în jurul său sunt destui care, din diferite mo­tive (unele necurate), i-o servesc, iar poporul credincioșilor o amplifică. I se zice că lucrurile merg bine, chiar ne­așteptat de bine, că șansele sale de a străbate Oceanul cresc vertiginos. I se furnizează argumente – incomplete însă. Dacă totuși mai are îndoieli, e asi­gurat imediat că informațiile ne­con­venabile sunt produse de inamicii în­spăimântați, că evaluările critice sunt partizane. Treptat, ajunge să nu mai creadă decât în ceea ce i se spune ca fiind favorabil. Mai rău: absurditatea unor informații care i se prezintă drept reale din mai multe surse nu-l mai surprinde. Răul e făcut, in­to­xi­carea a ajuns la capăt, ochiul critic s-a închis. Pe timpuri, în jurul oricărui Mesia vaticina câte un profet. Acum, aceștia se numesc analiști și sociologi. Dar înlocuirea viziunilor extatice cu cifrele nu schimbă, uneori, nesăbuința autorilor.

...Vasul e acum în largul mării; cu­rând intră în derivă și se scufundă – ceea ce era de așteptat și e de plâns în perspectiva idealului propus. Cine-i însă de vină? A, nu lipsa marinarilor buni, cârma pusă strâmb, profeții falși sau lipsa proviziilor! Nu, de vină e „realistul“! A descurajat echipajul. A îm­piedicat sosirea altora la bord. A întrerupt visul-de-zi al credincioșilor. A cobit. A ținut „ochii deschiși“ când nu era cazul...

Și, la drept vorbind, zice credinciosul încă nedemobilizat, naufragiul n-a fost nici măcar un naufragiu adevărat, ci o mare „victorie morală“! //

CITEȘTE ȘI

• Între utopie și distopie
• Bătălia iluziilor