De același autor
Dacă pariul președintelui Emmanuel Macron, atunci când a convocat alegeri anticipate, a fost să bareze drumul spre putere în Franța al partidului lui Marine le Pen, acest pariu a reușit. Deși la primul tur, acum o săptămână și mai bine, „Reuniunea Națională” (așa cum s-a rebotezat vechiul „Front Național” a ieșit pe locul întâi, obținând peste 30% din sufragii, la al doilea tur, lucrurile s-au schimbat fundamental. A funcționat „reflexul republican” și candidații stângii și ai centrului s-au retras, după caz, în favoarea celuilalt, atunci când acesta era mai bine clasat, reușind astfel să depășească în multe circumscripții voturile candidatului extremei drepte. Rezultatul a fost că așa-numitul „Nou Front Popular” („vechiul” Front Popular era acela din 1936 al lui Leon Blum) a ieșit pe locul întâi la numărul de mandate, iar „Reuniunea Națională” abia pe locul al treilea, pe locul doi venind partidul președintelui, „Împreună”. Tânărul Jordan Bardella nu va fi prim-ministru.
Dacă, pe de altă parte, intenția președintelui francez a fost să dea Franței un guvern stabil și eficient, insuccesul e evident. Niciun grup parlamentar nu are majoritatea absolută. Mai mult, divergențele din cadrul „Noului Front Popular” (care reunește socialiști, ecologiști, radicalii de stânga ai lui Jean-Luc Mélanchon, comuniști) sunt enorme. Vom vedea cum va manevra Macron formarea unui guvern și pe cine va numi ca nou prim-ministru și ce compromisuri politice va trebui să facă acesta. Noi alegeri, oricum, nu pot avea loc înainte de un an, astfel că cuvântul-cheie rămâne „compromis”.
Odată trecută surpriza rezultatelor, sunt motive să credem că destui francezi se vor considera mulțumiți de rezultat, ba unii vor fi chiar mânioși. Cei din jurul familiei Le Pen au denunțat deja alianțele nefaste, după ei, dintre centru și stânga, care ar fi privat dreapta naționalistă de o victorie. Realitatea este că procesul de „dedemonizare” a partidului, pus în operă de Marine Le Pen, n-a funcționat decât incomplet. Cei din stânga extremă, mai ales din „Franța nesupusă”, vor constata, dezamăgiți și chiar furioși, că se vor alcătui guverne fără ei. Centriștii și socialiștii, chiar dacă vor accede la putere, nu vor avea o viață simplă. Dar rolul președintelui rămâne esențial și cred că Macron va ști să manevreze abil și că, după ce a reușit să treacă de Scilla extremismului de dreapta, va reuși să evite și Charibda anarhiei guvernamentale. E adevărat, pe de altă parte, că mulți imigranți din prima, a doua și poate chiar a treia generație răsuflă ușurați: intențiile extremei drepte de a impune „o preferință națională” pentru ocuparea unor poziții importante în stat nu se vor realiza. Răsuflă ușurați și politicienii din instituțiile europene.
Cu o Franță devenită „eurosceptică” s-ar fi navigat în ape necunoscute. Rămân nemulțumiți, desigur, oamenii lui Orbán, Fico și alți „pioni” ai lui Putin în UE. Sperau într-o victorie a lepeniștilor în Franța, care să contribuie la ascensiunea, chiar la dominația imediată a iliberalismului în Uniunea Europeană, atât la nivelul instituțiilor comune, cât și la cel al guvernelor marilor țări. N-au avut-o.
Franța, ca de altfel și alte multe țări din Uniunea Europeană și America de Nord, rămâne profund divizată. Dar divizată nu înseamnă „predată”. Nici extremiștii lui Le Pen, nici ai lui Mélanchon n-o vor avea. Deocamdată, vechiul reflex „antifascist” și „republican” – un ingredient esențial din compoziția acelei Franțe pe care o iubim (alături de rafinamentul gastronomic, măreția istoriei și inteligența spiritului) – a supraviețuit diviziunilor și marilor neînțelegeri. E o veste bună. Vive la France!
