Votul meu

Mărturisesc că, până în urmă cu o săptămână sau ce­va mai mult, oscilam între a nu mai vota deloc în alegerile locale pentru București și a vota numai pentru Primăria Generală, și anume pentru Ni­cu­șor Dan. Motivele evidente: PSD ieșea din discuție din punctul meu de vedere, la liberali nu se vedea decât haos și incompetență; cel puțin Nicușor Dan propunea ceva concret prin Salvați Bucureștiul și apoi votul pentru el – îmi spuneam și eu ca și alții – ar da un „semnal“ politicienilor consacrați că mai au și datorii față de populație, și nu numai pentru clienții politici. Ceea ce s-a întâmplat între timp mi-a schimbat punctul de vedere.

A fost, desigur, în principal episodul Marian Mun­teanu. Departe de a fi fost scos din pălărie în ul­ti­mul moment, e limpede că mișcarea de a-l aduce pe fostul lider al studenților din 1990 în prim-pla­nul PNL (indiferent în ce poziție sau candidatură) plutea de mult în aer – dovadă prezența sa la emi­siu­nile lui Rareș Bogdan de la Realitatea TV. Pu­ne­rea sub urmărire penală a lui Ludovic Orban doar a precipitat lucrurile. O anumită parte influentă a PNL, poate și cu conexiuni în unele servicii, a cre­zut că poate revitaliza partidul prin reînvierea et­no­crației și ortodoxismului interbelic prin in­ter­me­diul lui Munteanu; a crezut că va da lovitura cu acest candidat la Primăria Capitalei, lărgindu-și astfel influența în perspectiva alegerilor generale de la toamnă. Paradoxal și ridicol, dar explicabil, apă­rătorii înverșunați ai unui autohtonism desuet s-au inspirat slugarnic din modele străine – cel un­guresc fiind predilect. Totuși, criticile severe ale societății civile, ale multor jurnaliști, dis­tan­țarea președintelui Iohannis, agitația internă din PNL au condus din fericire la abandonarea acestei opțiuni cât se poate de iliberale.

Dar să fim bine înțeleși: opțiunea etnocratico-or­to­doxistă e departe de a fi moartă în general în Ro­mânia și chiar în PNL. D-l Munteanu, în con­fe­rința de presă de săptămâna trecută, nu s-a mul­țu­mit numai să amenințe isteric presa și ONG-urile „plătite din afară“, care l-ar fi calomniat, dar a și lă­sat a se înțelege că nu va renunța la politică. Mai mult, deocamdată a rămas membru PNL, iar con­du­cerea bicefală s-a întrecut în a-l flata. Bi­ne­în­țeles că nu-l putem împiedica să facă politică și nici măcar nu dorim. Are, de altminteri, un elec­to­rat asigurat și foarte activ în mediul online. Ce­ea ce însă dorim este să ne opunem, fie și nu­mai prin scris și prin vot, ca liberalismul românesc – cu toa­te viciile și erorile sale – să continue cochetăria cu et­nocrația și ortodoxismul. Pentru aceasta însă es­te necesar ca partida care a obținut în final înlă­tu­ra­rea lui Munteanu să aibă câștig de cauză în ale­geri sau să facă măcar un scor bun.

Iată de ce, în acest moment, doresc să susțin candidatura d-lui Cătălin Pre­doiu, a cărui insistență pe caracterul „european“ al Bucureștiului n-a mai fost o platitudine, atunci când a sosit la doar câteva minute după ame­nin­țările profund „antieuropene“ ale lui Marian Munteanu.

Sunt conștient că d-l Predoiu nu e can­didatul perfect. Deși a fost un mi­nistru al Justiției reformator și destul de eficient pe vremea guvernelor Tă­ri­ceanu și Boc, am îndoieli asupra ca­pa­cității sale de om politic. Nu știu nici cât de solidă este susținerea pe care o are în partid și îmi displace faptul că s-a ferit destulă vreme să se confrunte cu electoratul, preferând pozițiile nu­mite și complăcându-se în rolul ingrat de „prim-ministru din umbră“. Dar aceste defecte (poate și altele) pălesc acum înaintea mizei uriașe din pre­zent și asta chiar dacă șansele sale de câștig nu sunt mari deloc.

Trebuie, așadar, dovedit prin vot că li­beralismul autentic nu-i mort în Ro­mânia și la București, în pofida uria­șe­lor gafe ale liberalilor, fie „vechi“, fie proveniți din PDL. Iar d-l Predoiu cred că poate face așa ceva. Pe de altă par­te, trebuie dovedit și că nu stăm indiferenți la sfidarea uriașă pe care PSD o aruncă societății și justiției: Li­viu Dragnea, condamnat definitiv la doi ani cu suspendare pentru a fi frau­dat voturile populației la referendumul din 2012, refuză să plece din fruntea partidului, chipurile, fiind rugat de camarazi să nu-i lase de izbeliște în pe­rioada critică a campaniei elec­to­ra­le! Specialistul în hoții electorale ră­mâne șeful partidului tocmai la ale­geri. Nu numai că orice discurs an­ti­corupție și „cod etic“ din partea PSD au fost ridiculizate, dar împotrivirea președintelui celui mai mare partid al țării față de consecințele actului de jus­tiție aruncă o umbră de îndoială asu­pra stabilității înseși a politicii de anticorupție în anii următori. (Salut de­clarația, în mod excepțional foarte promptă, a președintelui Iohannis, ca­re i-a cerut lui Dragnea demisia din fruntea partidului.)

Și Nicușor Dan? Desigur, alegerile fi­ind într-un singur tur, votul util tre­buie să predomine. Dar nu pot să nu spun că și în sine Nicușor Dan mi se pare o dezamăgire. Foarte încăpățânat și aparent cam mărginit, refuzând sis­tematic o coaliție mai largă, d-l Dan continuă să clameze că nu-i politician, deși bineînțeles că face politică și are chiar și un partid. Înclin să cred că li­mita competenței d-lui Dan este aceea de responsabil cu salvarea pa­tri­mo­niu­lui arhitectural al Capitalei – ceea ce-i foarte onorabil, dar insuficient pentru un primar. Iar dacă Nicușor Dan e sin­cer convins de faptul că antipolitica trebuie să rămână la ordinea zilei și în continuare, îl consider un naiv ire­me­diabil, care nu înțelege principalele re­sorturi pe care se bazează un stat mo­dern.

Așadar, voi vota cu Cătălin Predoiu fi­ind­că: 1) sper într-o reabilitare și res­taurare a liberalismului în România, ca­pabil să înfrângă tentația etn­o­cen­trică; 2) mai mult ca niciodată, s-a vă­dit toxicitatea periculoasă a PSD, con­dus de un condamnat penal definitiv, care refuză să recunoască justiția din țara sa și consecințele faptelor sale; 3) votul pentru singurul candidat serios neafiliat unuia dintre cele două mari par­tide la București, d-l Dan (căci d-l Ro­bert Turcescu, „substitutul“ lui Tra­ian Băsescu, nu este un candidat se­ri­os), nu va reprezenta doar un vot câș­tigat pentru d-na Gabriela Firea de la PSD, ci și susținerea unei politici an­ti­politice, la care, mai ales în condițiile expuse mai sus, n-ar trebui să mai ade­răm.