Whataboutism

Pe vremuri se întâmpla așa: se spunea la Europa Liberă (căci în țară nu se putea) că în România se trăiește rău; îndată propaganda regimului comunist răspundea arătând că în SUA șomajul e foarte mare. Se transmitea iarăși, prin „oficinele imperialiste”, că în URSS oamenii sunt lipsiți de libertăți, propaganda dădea triumfătoare replica: în SUA negrii sunt discriminați. Și tot așa. Racilele capitalismului erau relatate fără încetare. Nu știam pe atunci că asta se cheamă „whataboutism”, dar, dacă nu exista încă numele, exista faptul.

Îl întâlnim și azi, din plin, printre ai noștri. Te aștepți de la ei să condamne fără echivoc invazia Rusiei în Ucraina; ei îți răspund că și americanii au atacat Vietnamul. Sau că și NATO a greșit, când s-a întins spre Est. Sau că ucrainenii ocupă teritorii care nu le aparțin (vezi Andrei Marga). Le ceri să condamne clar regimurile autoritare și totalitare din Rusia și China. Îți răspund că asta nu mai merită discutat, în schimb că merită discutată dictatura „medicală” din Vest din timpul pandemiei și politica vaccinistă a statelor democratice. Plăcerea lor este mai ales să ne împuieze capul cu teza că „elitele liberale” exercită o dictatură, fie și soft, dar cu nimic mai puțin periculoasă decât autocrațiile de la Kremlin sau Beijing. Le spui că Rusia se comportă în Ucraina ca un stat terorist; îți răspund că și americanii au comis crime în Irak. Uneori fac pe subtilii și afirmă că, la urma-urmei, fiecare sistem trebuie tratat după standardele proprii: „noi”, după standardele liberale pe care ni le-am asumat și de la care, vai, ne abatem adesea, „ei”, după standardele autoritare, de la care nu se abat deloc; așadar, „ei” ies în avantaj, măcar în ceea ce privește onestitatea. (Aș vrea să-i văd acceptând cu tot atâta calm „standardele” morale ale unui spărgător care le sparge locuința și-i pradă de felurite bunuri; suspectez că n-o vor face, ci vor chema poliția, admițând implicit că există standarde comune și mai generale decât acelea, „oneste”, ale unei bande de criminali.)

La sfârșit, exasperat, le ceri să decidă de partea cui și mai ales a ce sunt în situația internațională dată – sunt de partea democrațiilor sau de partea totalitarismelor, indiferent de forma sub care se prezintă? Refuză alegerea. În schimb, într-un limbaj pedant, care se vrea asezonat cu toate ingredientele unei false subtilități filozofice, nu o dată cu o garnitură de bibliografie, îți explică arogant că resping orice așa-zisă „claritate morală”, despre care pretind, sofistic, că e o formă de totalitarism, fiindcă te obligă să refuzi nuanțele și te închide într-un fel de logică binară, ori a terțiului exclus. (În general, sunt foarte tari în logică.) Și continuă tot așa. Cineva chiar a pretins că „claritatea morală” e un fel de viciu de dreapta, așa cum „corectitudinea politică” e unul de stânga.

Dacă măcar oamenii aceștia ar fi niște sceptici adevărați, care refuză de principiu deciziile radicale, ar mai fi cum ar mai fi și poate că i-am înțelege. Ne-am consola la gândul că procedează așa în toate situațiile vieții, inclusiv în acelea care-i privesc personal pe ei, familiile și carierele lor profesionale și că, refuzând „claritatea morală” și logica binară și în situațiile comune ale vieții, acceptă să sufere de pe urma „griurilor” existențiale. Iată – am spune – niște inși care nu numai că fac teorii, dar că le și le aplică în viață. Nu sunt teoriile noastre, îi prețuim totuși pe purtătorii lor. Dar nu: acolo în viață, ei vor situații clare, definiții precise, iar standardele pe care le adoptă sunt comune și lor, și nouă, și tuturor. Dacă, de pildă, li se face o nedreptate, nu declară – nu-i nimic, există și nedreptăți mult mai mari în SUA, Rusia sau Islanda –, ci protestează vehement și se străduiesc să-și afirme drepturile.

În fapt, sunt niște ipocriți cu idei foarte clare: amestecă, într-un bizar amalgam, trumpism, antivaccinism, iliberalism, șovinism, diferite forme de conspiraționism. Aici n-au nuanțe, nu cunosc griuri. Devin astfel și complici intelectual ai putinismului și totalitarismului actual. Totul e subîntins de disprețul lor față de democrațiile liberale, care n-are nimic cu dorința legitimă de a le critica și corecta.

Ironia este că, dacă ar fi să triumfe poziția lor și a celor pe care ei îi susțin, li s-ar mulțumi mai întâi pentru serviciile aduse, după care li s-ar servi botnița de rigoare, potrivită cu „tovarășii de drum” deveniți inutili. Și nimeni, și cel mai puțin regimurile autoritare, nu le-ar mai înghiți snoabele lor ifose. //