De același autor
Indigeni manipulati de alogeni frustrati
Am lasat sa se stinga primele valvatai ale focului declansat de nesabuitul articol al lui Adrian Severin, Epopeea frustratilor (Ziua, 2 august 2005), pentru a incerca sa apreciez mai la rece tipul de manipulare la care recurge fostul ministru de Externe. Ce poate sa-l mane in lupta pe un politician, cotat ca democrat si tolerant, cand emite ineptii de tipul: “Atunci cand vor puterea, alogenii stiu sa inteleaga si sa manipuleze perfect suferintele popoarelor in mijlocul carora traiesc. Este cazul corsicanului Bonaparte pentru francezi, al austriacului Hitler pentru germani, al gruzinului Giugasvili (Stalin) pentru rusi sau al tatarului Basescu pentru romani. Primii trei si-au lasat tarile in ruina. Cel de al patrulea trebuie oprit inainte de a o face. (...) Succesul eroilor alogeni se sprijina in primul rand pe slabiciunea umana a nemultumitilor frustrati. (...) Nimeni nu percepe mai bine gustul frustrarii si revolta neputintei ca alogenii. Nimeni nu simte mai bine ura fata de o lume care pare a te tine la periferie si in care te integrezi calcand-o in picioare. De aici apar liderii «nonconformisti» primiti cu bucurie de cei care cred ca ordinea inconjuratoare este vinovata de esecurile lor. Asemenea lideri sunt cu atat mai sustinuti, cu cat cei care ii sustin ii simt straini si, deci, inferiori”. 
Inainte de orice, trebuie spus ca, in acest caz, societatea civila romaneasca a reactionat neasteptat de bine. “Incriminatul”, presedintele Traian Basescu, a ras fara sa se irite de imunda iesire in public a lui Adrian Severin, presa a taxat la unison gafa acestuia din urma, comunitatea turco-tatarilor din Romania a protestat prin vocea reprezentantului ei in Parlament, iar Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii s-a autosesizat pentru a stabili daca este vorba de exercitarea dreptului la libera exprimare sau daca se impune aplicarea unei amenzi publicistului.
Cripto-tatarii
“Corsicanul Bonaparte” obisnuia sa spuna: “Cautand in interiorul rusului vei gasi un tatar”. Era epoca in care Napoleon se pregatea sa-i invinga pe rusi nu doar militar, ci si psihologic. Adversarul trebuia sa fie umilit pe toate fronturile. Aforismul lui Napoleon a facut o neasteptata cariera, mai ales in randul francezilor, cunoscand de-a lungul timpului mai multe forme parafrazate, de tipul: “Daca te uiti inauntrul unui rus, vei descoperi un urs”. Contesa de Ségur adaugase: “Deschizandu-i vesta, vei gasi blana!”.
Mai tarziu, zicala a fost folosita pentru a umili si alte natii din Europa Orientala. Pe la 1875, de pilda, in timpul unei dispute in contradictoriu purtate la Paris de George Bibescu (fiul fostului domnitor valah) cu presedintele Asociatiei Jurnalistilor Francezi, Paul Granier de Cassagnac, acesta din urma a exclamat in public: “Grattez le Roumain, vous trouverez le barbare!” (“Razuiti-l pe roman, veti gasi barbarul!”). Ranit in orgoliul sau national, Bibescu l-a provocat pe publicistul francez la duel, dar acesta - stiind ca romanul e un spadasin redutabil - a parasit in graba Parisul.
Identificarea si discreditarea alogenului
Dar mecanismul de manipulare la care vreau sa ma refer nu este cel care discrediteaza un intreg popor, transformand o masa de indigeni (rusi, de pilda) intr-una de alogeni (tatari, de pilda). Este vorba de incercarea de discreditare a unui adversar politic pe temeiul, real sau inventat, al apartenentei sale la o etnie (si/sau o religie) diferita de cea a “natiei gazda”. Cu alte cuvinte, se identifica alogenul in mijlocul indigenilor si i se aplica un stigmat. Dar de ce trebuie facuta aceasta operatie de “deconspirare” publica? Pentru ca, de regula - sustin “salvatorii natiei” -, respectivul alogen isi disimuleaza alteritatea, sperand sa nu fie perceput ca atare. “Strainul asimilat” - clameaza ei - este mai periculos ca “strainul fatis”. De aceea, de fiecare data apare “majoritarul vigilent”, “nationalistul luminat” care ii deconspira pe cripto-alogeni, “salvand” astfel “puritatea etnica” a natiei. In spatiul public romanesc de dupa 1989 s-au definit de mult astfel de personaje (C.V. Tudor & co, Ion Coja & co etc.). Straniu este faptul ca un intelectual de talia lui Adrian Severin a decis sa li se alature.
Discreditarea adversarului politic prin “alogenizare” are si ea (pre)istoria ei in spatiul public romanesc. In ianuarie 1859, de pilda, Vasile Alecsandri a candidat si el la domnia Moldovei (si implicit a Principatelor Unite). Dar oponentii sai i-au descoperit (sau i-au inventat) un bunic evreu si candidatura lui Alecsandri nu a mai contat.
Alogenizarea adversarului politic dupa 1989
Dupa decembrie 1989 discreditarea unui oponent pe motiv de alogenie reala sau inventata a cunoscut o adevarata explozie. Sa nu uitam, de exemplu ca, la inceputul anilor ’90, in presa romaneasca (chiar si in cea onorabila) era foarte la moda teoria conform careia Nicolae Ceausescu nu ar fi fost roman etnic, ci tigan sau (atentie!) turco-tatar. Toate (pseudo)argumentele au fost folosite in acest sens: ca familia Ceausescu se trage din satul Tatarei (comuna Scornicesti), ca antroponimul contine un termen turcesc (ceaus = “vataf”) etc. O teorie foarte confortabila, cu valente psiho-terapeutice, care rezolva multora acute probleme de psihologie colectiva postdecembrista (guilt syndrome).
Ulterior, in tot cursul anilor ’90, practica a fost abuziv folosita in batalia politica, in scopuri electorale. Reviste precum Romania Mare (C.V. Tudor), Europa (Ilie Neacsu), Atac la persoana (Dumitru Dragomir) s.a. publicau adevarate denunturi rasiste si liste cu politicieni, intelectuali si publicisti “parati” ca fiind (ce oroare!) “straini” din punct de vedere etnic (mai ales evrei, dar si maghiari, tigani, rusi etc.). Astfel, Ion Iliescu era “tigan din Oltenita”, iar Emil Constantinescu era “de origine etnica straina: evreu rus, din Tighina” (Romania Mare). Ambii presedinti erau acuzati ca se inconjoara de ministri si consilieri “roscati” si “perciunati”, reprezentanti ai “conspiratiei iudeo-masonice”. Unii dintre cei vizati au ignorat acuzele, altii (precum Petre Roman) s-au grabit sa-si publice certificatul de botez crestin-ortodox si sa dea interviuri televizate mereu in preajma unei icoane. Andrei Plesu a replicat cu o gluma: “Nu sunt evreu, am doar o privire mai inteligenta”. Chiar si Adrian Severin a fost nu o data victima acestei practici. “Ca evreu - si este un fapt cunoscut ca evreii sunt buni negustori - Adrian Severin ar fi trebuit sa stie ca un targ se incheie intre cel putin doi”, scria, de pilda, in Politica (29 iunie 1997), pe vremea cand Severin era ministru de Externe.
“Daca sadversariit nu-s evrei (cum se intimpla in majoritatea cazurilor, potrivit discursului conspirationist) - observa cu ironie un sociolog -, atunci sunt cel putin masoni.”(1) Iar “masoneria are tendinta sa ocupe toate functiile importante in stat din Romania”, cum declara apocaliptic in 1997 un senator al PSD, pe numele sau Radu Timofte. Din februarie 2001, acest domn conduce destinele SRI, fiind foarte apreciat de presedintele Traian Basescu.
“Strainul e dusman” / “Dusmanul e strain”
Odata cu demascarea in public a unui alogen se induce automat si ideea ca respectivul este un “dusman”, un “tradator de neam si tara”. Hospes hostis (“Strainul e dusman”), spuneau latinii, rezumand intr-un aforism coordonatele unei intregi mentalitati arhaice si traditionale. Politicienii ultranationalisti au validat si reciproca vechiului dicton: nu numai ca “orice strain este dusman”, dar si “orice dusman este strain”. Evident, aceste practici de manipulare a maselor sunt stravechi si nu sunt specifice romanilor. Este interesant de vazut formele pe care tehnicile de manipulare prin apel la alogenitate le-au luat in spatiul public postcomunist. In Polonia, de pilda, in timpul campaniei electorale prezidentiale din 1995, Lech Walesa si sustinatorii sai, simtind ca-si pierd electoratul, au apelat la solutia care si-a dovedit de atatea ori eficienta. Ei au denuntat public presupusa origine evreiasca a contracandidatului Alexander Kwasniewski. “In Polonia - a replicat acesta -, daca cineva este bine educat si vorbeste limbi straine, se spune despre el ca este evreu. Daca asta e definitia evreului, foarte bine, si eu sunt evreu”. Totusi, somat sa confirme sau sa infirme “acuzatia” ca este alogen, Kwasniewski a raspuns: “Totul este o nebunie. Sunt polonez si as vrea sa fiu mandru ca sunt polonez. Dar dupa o asemenea dilema, doar simplul fapt ca aceasta problema a fost ridicata ma face sa nu mai fiu mandru”(2).
Sa nu fim naivi sa ne inchipuim ca Adrian Severin nu stie cum functioneaza mecanismele socio-mentale in discutie. Le cunoaste, le studiaza si, de multe ori, le critica. Faptul ca acum a ajuns sa le utilizeze el insusi este extrem de grav. Atunci cand el taxeaza excesele de nationalism si xenofobie, venite de regula din partea PRM sau chiar din zona nationalista a PSD, Adrian Severin o face in numele tolerantei interetnice. Dar cand lui i se atrage atentia ca foloseste in lupta politica stereotipuri etniciste si xenofobe clasice, atunci - in loc sa-si ceara scuze si sa-si retraga afirmatiile - pretinde ca este supus unei hartuieli de “politie a ideilor” si unui exces de “corectitudine politica” din partea “intelectualilor frustrati”, “sustinatori maniaci” ai presedintelui Basescu (Ziua, 6 august 2005). Nu ma deranjeaza faptul ca Adrian Severin (probabil potentat de conducerea PSD) nu il agreeaza pe Traian Basescu. Poate ca istoria relatiei dintre ei ii motiveaza resentimentele. Este pozitia domniei sale si i-o respect. Dar folosirea degradanta a unor tehnici ieftine si a unor mecanisme uzate de manipulare, ca cele pe care le utilizeaza in articolul Epopeea frustratilor, arata faptul ca (manat de resentimente si de interese politice) Adrian Severin este dispus - in numele unei victorii precare si discutabile - sa-si calce in picioare principiile tolerantei si valorile europene pe care le-a sustinut pana acum.
1. George Voicu, Zeii cei rai. Cultura conspiratiei in Romania postcomunista, Polirom, 2000.
2. Vladimir Tismaneanu, Fantasmele salvarii. Democratie, nationalism si mit in Europa post-comunista, Polirom, 1999, p. 132.
