Un mod comunist de a fi anticomunist. Câteva frânturi de gânduri

Ar trebui să fie inutil să spun că există mai mullte feluri de a fi anticomunist. Şi totuşi, uneori, evidenţele trebuie să fie formulate. Există un anticomunism nedemocratic. Nu putem să-l celebrăm.

Andrei Oisteanu 25.04.2019

De același autor

Anticomunismul promovat de fascişti (inclusiv de legionari), ca şi antifascismul promovat de comunişti, nu este lăudabil. Şi unii şi ceilalţi vizează aceleaşi tare ale unui regim dictatorial: antipluralism politic, antiparlamentarism, autoritarism, încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale ale omului etc.

Ceea ce îi apropie pe fascişti de comunişti este mai important decât ceea ce îi desparte. Unii vroiau să înlocuiască o extremă politică (de dreapta) cu alta (de stânga), să înlocuiască lupta de rasă, cu cea de clasă, să înlocuiască o formă de dictatură cu alta ş.a.m.d. Chiar şi diferenţele sunt cumva în oglindă. În mai multe locuri din jurnalul său, dramaturgul Eugène Ionesco deplângea faptul că piesa lui “Rinocerii” era percepută în Europa ca fiind o parabolă doar a fascismului, nu şi a comunismului, aşa cum o gândise el.

*

Adevăraţii anticomunişti sunt, în acelaşi timp, şi antifascişti. Democraţii se poziţionează la egală distanţă de cele două extreme. Ei sunt fie liberali, fie conservatori, fie social-democraţi. Pe 18 decembrie 2006, în Parlamentul României, preşedintele Traian Băsescu a condamnat oficial regimul comunist ca fiind “ilegitim şi criminal”. A făcut-o în huiduielile isterice ale parlamentarilor înfrăţiţi, neocomuniştii de la Partidul Social-Democrat şi neofasciştii de la Partidul România Mare. Partidul pretins “social-democrat” a făcut atunci imensa eroare politică de a abjura această necesară blamare istorică. PSD uita (sau ignora) faptul că primele victime ale comuniştilor români au fost adevăraţii social-democraţi din România (Constantin Titel Petrescu, Iosif Jumanca, Ion Flueraş etc.).

*

Pe la sfârşitul lunii august 1944, Mihail Sebastian povestea în jurnal scurta sa experienţă de câteva zile la noua redacţie a cotidianului comunist “România liberă” – un regim de conformism imbecil. “Imbecilitatea îndoctrinată – îşi nota dramaturgul în jurnal – e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură şi simplă. După atâţia ani de teroare nu mai am nevoie să mi se explice ce înseamnă să fiu liber. Asta ştiu…”.

*

În primăvara anului 1990, m-a vizitat un jurnalist din zona stângii-liberale olandeze. Am mai avut prilejul să amintesc acest episod. Venise în Bucureşti să scrie despre lunga manifestare anticomunistă din Piaţa Universităţii (aprilie-iunie 1990), despre “Golania”, devenită celebră în toată Europa. După cele aflate în Olanda, el era cam confuz: “La noi, cei care strigă «Jos comunismul!» sunt neonaziştii”, mi-a declarat el încurcat. L-am contrazis. I-am zis că manifestanţii bucureşteni luptă pentru o democraţie liberală, simţind că se instaurează un regim neocomunist foarte conservator.

L-am invitat să vină în piaţă cu mine. A văzut o imensă mulţime de oameni civilizaţi, deschişi la faţă, unii cu copii pe umeri, strigîndu-şi setea de libertate, scandând lozinci şi purtând pancarte pline de creativitate şi de umor. “Neonaziştii nu arată şi nu se exprimă astfel. Ei n-au niciodată umor. Portretul-robot al neonazistului este complet diferit”, mi-a spus ziaristul olandez, cerându-şi scuze pentru diagnosticul greşit. A acceptat bucuros să-i pun în piept şi lui o etichetă de “golan”. Un gest de empatie din partea lui, de apartenenţă etică şi ideologică, unul care îl transforma dintr-un străin curios într-un semen participant la manifestaţie. I-am confecţionat o etichetă jucăuşă (aşa cum erau mai toate), pe care am scris “GOLAN DIN GOLANDA” (în olandeză, “G” se citeşte “H”). Şi-a pus-o fericit în piept şi o arăta tuturor cu mândrie, ca un copil mare.

*

Cândva, la începutul anilor ’90, când – după o perioadă de tăcere vinovată – au izbucnit în toată Europa central-orientală largi mişcări anticomuniste (dar şi unele excese “cu voie de la Poliţie”), celebrul intelectual polonez, dizidentul anticomunist Adam Michnik, a îndrăznit să forjeze un paradox: “Există un mod comunist de a fi anticomunist”. Atunci au fost câţiva intelectuali români care s-au supărat pe el, dar avea cumva dreptate. Mi-am amintit de acest aforism deunăzi, când angajaţii de la televiziunile şi ziarele arondate puterii şi politicienii de la partidul aşa zis “Social-Democrat” s-au trezit în postura ridicolă de a se masca în anticomunişti de ocazie cu prilejul desfăşurării “cazului Augustin Lazăr”. Au minţit, au manipulat, au spus sferturi de adevăr, au spălat pe creier, au linşat mediatic oameni, au înfierat cu mânie proletară etc. Cu alte cuvinte, au uzat şi au abuzat de “un mod comunist de a fi anticomunist”.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22