Spre aşezarea corectă a valorilor

Aşezarea corectă a valorilor – de asta avem nevoie într-adevăr, iar Traian Băsescu ne-a mai spus şi altădată că o doreşte. A spus-o cu gravitatea care se potriveşte înaltei sale funcţii. Preşedinţia României a părut chiar că pune în aplicare intenţia de educare istorică a naţiei prin instituirea celor două comisii din care am făcut parte: aceea care avea de analizat regimul comunist din România şi cea însărcinată cu tratarea problemei Holocaustului. Dar acum avem dreptul să ne întrebăm dacă actualul şef al statului a citit vreodată rapoartele celor două comisii prezidenţiale?

Tot cu pretenţia de a restabili adevărul istoric, acest domn vine să-l acuze pe Rege că şi-a trădat ţara la 30 decembrie 1947 (o să scriem din nou cu majusculă numele lunii?) şi că, prin slugărnicia arătată sovieticilor, a impus regimul comunist, ca şi cum n-am şti că armata de ocupaţie pusese de fapt stăpânire pe România încă de la intrarea trupelor, până în ajun duşmane, în Bucureşti. Aceasta se întâmplase în 1944, o săptămână după acel 23 august (iar era să scriu cu literă mare!), când cu un gest îndrăzneţ Mihai I l-a înlăturat de la putere pe dictatorul militar, inevitabil răspunzător de dezastrul în care ne găseam atunci.

Dar Traian Băsescu astăzi nu-şi mai aduce aminte de Antonescu decât pentru declanşarea războiului dezrobitor al Basarabiei şi Bucovinei, îl vede aşadar ca pe un erou pe care ar fi gata să-l imite... După apucături din ce în ce mai vădite ale preşedintelui actual, e clar că-l atrage acest exemplu de guvernare autocratică. Dar Antonescu este, fără îndoială, autorul moral al unor exterminări în masă, ale căror victime au fost evrei din România şi cetăţeni sovietici civili a căror singură vină era aceeaşi, că sunt evrei, adică supuşi unei sorţi care i-a stors lacrimi la vizita în Israel. Acele deportări şi execuţii au săpat adânc şanţul care ne desparte de provinciile româneşti pierdute în 1940 şi 1947. De asemenea, contemplând momentul istoric 1941, domnul Băsescu adăuga nostalgic: „aveam un aliat“. Da, pe Marele Reich! N-aş fi crezut că cineva responsabil îl va aproba pe Antonescu că s-a aliat cu Hitler. Toate astea nu ne arată decât lipsa de convingeri autentice a oamenilor politici români, între care preşedintele Băsescu este o figură extrem de reprezentativă.

Insultele mitocăneşti la adresa Regelui nu sunt o noutate. Ele fuseseră, ani de zile, specialitatea lui C. Vadim Tudor. Dar nu ne angajau pe noi, fiindcă purtau semnătura cuiva cu care n-am avut niciodată nimic de-a face. Dacă însă cel care le pronunţă este şeful statului, se schimbă lucrurile. Formal, suntem asociaţi, fără să ne fi întrebat cineva, unor grosolănii şi unei falsificări a istoriei. Versatilitatea nu este doar a lui Traian Băsescu, pe care acelaşi Vadim l-a huiduit când el a condamnat public comunismul.  De ieri se perindă la televizor tot felul de figuri notorii pentru rolul pe care l-au jucat în 1990-1991, când mâncau jăratec de republicani ce erau, şi care acum au descoperit calităţile monarhiei. Mi-am amintit, de pildă, că academicianul Răzvan Theodorescu, fostul preşedinte-director general al TVRL pe vremea lui Iliescu, ar fi vrut odată să-l dea în judecată pe Regele Mihai, dar l-am văzut mai târziu legănând coliva lui Carol al II-lea.

Nu ne întâlnim pentru prima oară cu răstălmăcirea şi strâmbarea adevărului. Decenii de-a rândul, 23 August era sărbătoarea naţională, pe când omul care săvârşise această faptă istorică suferea în exil şi numele lui nu se putea scrie sau rosti. Oricât de sumară i-ar fi educaţia, omul politic român trebuie să  ştie că Regele a fost silit să abdice tocmai fiindcă în anii tulburi 1945-1947 se străduise să reziste pas cu pas capturării instituţiilor şi societăţii de către un regim croit pe calapodul sovietic. Cum să n-o ştie? Că doar nu e vorba de Herodot (pentru care, de altfel, îl avem pe Google, slavă Domnului!). Iar cei care, credincioşi Regelui lor, luaseră parte la actul de la 23 August, au murit în închisori sau au ieşit de acolo zdrobiţi. Şi cu gândul la ei, care au găsit firesc să se jertfească pentru suveran şi ţară – cum zic englezii: for king and country –, mă simt dator să resping ocara.

Suveranul? Ni l-a păstrat Dumnezeu ca pe o remuşcare că poporul lui n-a fost în stare să-l merite. Îi ţin minte vocea cu care, într-un discurs de sfârşit de an, pe care-l ascultam la Europa Liberă, a spus „noi, românii“. Ţara? Altă ţară decât cea peste care a domnit Mihai I. Cea de astăzi este jucăria unor meschine calcule politicianiste şi şi-a uitat istoria. //

Citeste si despre: educare istorica, comisie prezidentiala, 23 august, dictator militar, autor moral.