„Aerul“ pe care îl respirăm

E, fireşte, binevenită crescînda exigenţă planetară faţă de sănătatea mediului în care trăim. Trebuie să ştim ce aer respirăm, ce apă bem, ce produse „naturale“ mîncăm, ce resurse globale punem în pericol, cum putem fi influenţaţi de ambianţa vieţii noastre zilnice şi cum putem influenţa, la rîndul nostru, această ambianţă.

Andrei Plesu 15.08.2017

De același autor

 

Pe scurt, orice preocupare legată de ecologie e salutară, chiar dacă, uneori, prin derapajele retorice ale unor „militanţi“, asistăm şi la discutabile ideologizări lucrative...

 

Ceea ce pierdem, însă, din vedere, este că ”atmosfera” sub impactul căreia ne petrecem viaţa nu include numai ”datul” natural (afectat, din păcate, de multiplele noastre neglijenţe consumiste), ci şi ”suprastructura” pe care o producem noi înşine prin limbaj, moravuri, comportament public, reguli (sau nereguli) sociale. Nu respirăm doar aerul oferit de văzduhul circumterestru, ci şi ”aerul” cetăţii, al comunităţii în care trăim. ”Aerul” acesta ne este livrat nu de atmosfera fizică a planetei, ci de politicieni, de ziarişti, de profesori, de artişti, de vecini, de comentatori volubili prezenţi ubicuu, cu alte cuvinte, de concetăţenii noştri, de ”lumea” noastră. Nu părem prea îngrijoraţi de ”poluarea” acestei zone, de aspectul toxic al scenei noastre publice, de modul grosolan, vicios, în care mulţi dintre ”actorii” spectacolului cotidian pun în pericol, fie că îşi dau sau nu seama, metabolismul nostru intelectual şi sufletesc.

 

Într-un regim totalitar, nu respiri doar oxigenul la îndemînă. Respiri minciună, suspiciune, frică. Aşa ni s-a întîmplat tuturor, în România, între 1948 şi 1989. Cu rezultate încă perceptibile în felul nostru de a fi. Acum, ”răul” e ambalat mai comestibil, mai ”inocent”. Sursa lui este, ca şi în Raiul protopărinţilor, o potenţială virtute: libertatea. Suntem, în sfîrşit, liberi, să spunem ce vrem, aşa cum vrem, despre orice şi despre oricine. S-a dat drumul la ”opinie”, la caft generalizat şi impenitent, la dreptul de a suspenda orice tip de ”cenzură”. O probă palapabilă sunt ziarele şi televiziunile. În ce mă priveşte, contemplu cu sinceră compasiune efortul fatal al multor gazetari de a obţine, cu orice preţ, un rating necesar publicaţiei şi patronului. Trebuie să fie istovitor şi schimonositor psihologic să cauţi mereu scandalul, tîlhăria, crima, ”senzaţionalul” oricît de trivial, catastrofa iminentă, lacrima de telenovelă şi băşcălia de birt. Recunosc că ”piaţa” e foarte ofertantă. Ecologic vorbind, ne mişcăm într-un mediu sufocant, plin de impurităţi de tot soiul... Chiar şi publicaţii mai pretenţioase cad sub ispita de a practica, de pildă, ”necrofilia”. Săptămîni de-a rîndul se adulmecă agonia şi moartea cîte unei ”vedete” nenorocite. Ce-o durea, ce zicea, cît suferea, cum arăta, cum se purta soţul (sau soţia), ce-a spus şi ce-a făcut văduvul (sau văduva), cum se ceartă între ei ”cei apropiaţi”, cum a fost înmormîntarea etc. Aflu mereu lucruri pe care nu vreau să le aflu. Că soţia unui cunoscut actor a căzut în cap pe scări (regret sincer, dar cred că nici dînsa nu-şi doreşte acest tip de ”notorietate”), că a murit sora cutărei cîntăreţe, că văduvul sfîşiat de durere al altei cîntăreţe şi-a refăcut cam repede viaţa. Indiscreţia mitocănească, gustul pentru ”breaking news” de mahala, bîrfa de uliţă au fost adoptate ca ”meserie” de toată lumea. Se practică şi şmecheria ”profesională”. Pui poza unui artist cunoscut şi scrii sub ea ”A murit!” Candid, te repezi să vezi despre ce e vorba. Afli că i-a murit pisica.

 

Pe urmă, deriva limbajului. Un ”star” de televiziune se simte ”ca acasă” în studioul emisiunii sale şi, dacă se enervează, (ceea ce i se întîmplă foarte des) se adresează public preopinenţilor ca într-o îmbrînceală din spatele blocului: ”boule!”, ”dobitocule!”, ”eşti cretinoid!”. Nu contează dacă, într-un caz sau altul, bătăuşul cu pricina poate avea dreptate. Contează că se simte îndreptăţit să defileze dinaintea tuturor, după pofta inimii, în izmene. Un ”analist” indispensabil, cvasi inexistent altfel decît printr-o  repetitivă proastă dispoziţie, taxează scurt spusa unui ”duşman”: ”minte ca un porc!” A devenit cool sa i te adresezi, în presă, preşedintelui ţării cu apelativul ”Nea`Klaus!”, sau să bombăni un coleg de blog numindu-l ”tîmpit cu diplomă”. Altul îi invită, suveran, pe eventualii săi critici, ”să-l pupe în c...”. A face ”polemică” a devenit scuza ”estetică” pentru a dezlănţui necuviinţa, brutalitatea, tupeul cras.

 

Cititi in continuare pe adevarul.ro

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22