De același autor
În felul acesta, o temă dramatică în sine sucombă în banalitate. Orice tentativă de a corecta lucrurile e amînată sau suspendată, printr-o perfidă confuzie între „banalitate” şi „normalitate” şi printr-o tradiţională psihologie autohtonă de tipul „Asta-i situaţia!”, „N-ai ce-i face!”, „O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are…”.
De la o vreme, s-au auzit şi voci ceva mai nuanţate. Nu doar corupţia ne omoară, ci şi incompetenţa. Nu suntem întotdeauna pe mîna unor hoţi, ci, de multe ori, şi pe mîna unor nepricepuţi, ajunşi în posturi de decizie. Sigur că a accepta să ocupi o demnitate de vîrf, ştiind că îţi lipseşte expertiza necesară e, pînă la urmă, tot o formă de hoţie. Dar, în asemenea cazuri, mobilul psihologic al derapajului nu e lăcomia, ci vanitatea. Incompetentul speră ori să păcălească lumea, ori să „se descurce” cumva, aşa încît să nu i se clatine soclul.
Mai puţin se vorbeşte despre o a treia „racilă” a scenei noastre publice, prezentă, totuşi, abundent, zi de zi, şi la guvernare şi în opoziţie, şi în parlament şi în presă, şi la bătrîni hîrşiţi în rele şi la tineri fragezi, „frumoşi şi liberi”, tocmai buni de dus cu zăhărelul. Mă refer la prostie. E destul să deschizi ziarele sau (şi) televizorul, e destul să citeşti declaraţiile politice ale combatanţilor naţionali sau panourile electorale, e destul să contempli „marile manevre” populiste ale partidelor hămesite după voturi, e destul să auzi cum vorbesc „aleşii” naţiunii, ca să ajungi la concluzia că prostia e un virus cel puţin la fel de periculos ca celelalte.
Nu mă voi irosi în definiţii. Prefer să dau cîteva exemple, cu comentariile de rigoare. În general, hoţul ştie că e hoţ, iar incompetentul ştie, pînă la un punct, că e incompetent. Cînd începe să creadă că e competent, trece în categoria smintiţilor sau a proştilor. Prostul însă, spre deosebire de insul corupt sau de cel incompetent, nu ştie că e prost. Ba din contra: se crede foarte deştept, foarte abil, mereu capabil să-i prostească pe ceilalţi (care, de fapt, sunt socotiţi, din plecare, proşti). Exemple:
1. Prostul solemn. Îşi ocupă jilţul cu o mină acră, convins că ţara are noroc să-l aibă. Se dă boier, se dă „luceafăr”, se dă fată mare. Prezidează suveran şedinţe publice, are răspunsuri la toate întrebările, are ştaif, are pompă, are mereu dreptate. Uneori, face glume războinice, sau condescendente, la care nu rîde nimeni. Îi place mult, în alte cazuri, postura voievodală. Discursurile lui (scrise, adesea, de alţii) nu sunt discursuri, ci proclamaţii. Faptele lui sunt deja istorie, silueta, mimica şi gestica lui sunt o anticipare a statuii. E un personaj planetar, galactic, rudă spirituală a tuturor marilor lideri ai lumii, pe care îi tutuie ostenativ, ca pe nişte colegi de şpriţuri subversive.
2. Prostul vesel. Crede că toţi cei din jur aşteaptă de la el rafale de inteligenţă şi bancuri. E „răutăcios”, ca o cameristă în absenţa stăpînei, e meşter în replici zglobii, care să arate concetăţenilor cît e de neînfricat, de năzdrăvan, de stăpîn pe situaţie. Cînd face cîte o boacănă, reclamă conspiraţii duşmănoase şi „interpretări” nedrepte. Dacă e prins că fură, reacţionează ironic: „Şi ce?! Dacă m-aţi dat, ˂securistic˃, în vileag, o să crească PIB-ul?” Veselia personajului vine din convingerea sa intimă că e de neînvins, de neînlăturat, de neînlocuit. Pînă ne vom convinge de asta, trăieşte din fente, obrăznicii şi o indestructibilă mulţumire de sine.
