De același autor
Acest lucru simplu pare inaccesibil spiritelor ceva mai agitate, mereu lipite pe un „mainstream” „corect” şi mereu preocupate să-şi facă un portret de insurgenţă nărăvaşă. Am spus, într-un articol recent, trei lucruri: 1. Crima (mai ales cea ”religioasă) e una, tema libertăţii de expresie e alta. Să nu le amestecăm. 2. Orice crimă (şi cu atît mai mult cea ”legitimată” religios) e odioasă şi, ca atare, inadmisibilă. 3. Libertatea de expresie trebuie să fie un permanent subiect de reflecţie pentru oricine se manifestă în spaţiul public. Nu există, în nici o legislaţie democratică, în nici o ţară civilizată, libertate de expresie neîngrădită de limite rezonabile şi responsabilităţi morale. Nu există ”libertate” în sens absolut.
Majoritatea celor care mi-au făcut onoarea unui comentariu au rezumat, indignaţi, ”poziţia” mea în felul următor: Pleşu e de părere că asasinatul de la Paris e vina caricaturiştilor asasinaţi. Logica dumnealui e de tipul: ”da, dar…”. Adică da, crima e ceva rău, dar şi Charlie Hebdo a cam exagerat. Textul meu nu justifică în nici un fel, pe nici un segment al lui, o asemenea lectură. Mi-am permis doar să sugerez că, apropo de oroarea de la Paris, n-ar strica să discutăm puţin şi despre conceptul (şi practica) libertăţii de expresie în general. E un subiect care merită luat în serios dincolo de (fireşti) fierbinţeli emoţionale, dincolo de conjuncturi (tragice), dincolo de patosul unui episod nefericit. Ei bine, nu! Sunt vinovat. Sunt atît de prost şi de primitiv, încît propun amendarea opiniei prin glonţ!
Un gazetar pe care, de altfel, îl preţuiesc, îmi striga în ureche deunăzi că el nu acceptă nicio limită impusă din afară. Numai el, el singur, are dreptul să-şi stabilească limitele! Ce să zic? Pot doar să sper că omul nu are de crescut şi de educat copii. Retardat cum sunt, cred, totuşi, că nu e sănătos ca fiecare copil să se ”formeze” strict pe seama propriilor lui impulsuri, ”decizii”, tropisme. Cred că îi facem un mare rău dacă îl lăsăm să-şi închipuie că va trăi într-o lume fără reguli, simplă materie primă a bunului lui plac. Or, dacă spun asta, mi se răspunde, isteric: ”Aha, şi dacă bietul copil greşeşte trebuie să-l împuşc?!” Mi se pare ridicol să mă apăr de o asemenea prezumţie de barbarie. Asta nu înseamnă însă că visez (şi accept) să trăiesc într-o lume în care nu e admisă decît ”autoritatea” individuală, în care fiecare îşi urmează propria lege, propria morală, propria conduită.
Amicul meu jurnalist a amendat uneori, ca mulţi dintre noi, proasta funcţionare a CNA, o instituţie care fie trece cu vederea grave abateri de la ”deontologia” meseriei de gazetar, fie ”pedepseşte” strict formal, neconvins şi neconvingător. Păi dacă libertatea de expresie trebuie să fie nelimitată, n-ar trebui să desfiinţăm, mai bine, CNA-ul? Şi n-ar trebui să suspendăm toate codurile penale şi civile care ne pun beţe în roate? Nu e şi decalogul un abuz? Nu e şi Constituţia niţel castratoare? Nu exagera Socrate cînd vorbea de dreptul ”cetăţii” (”cei mulţi”) de a legifera?
Aici e momentul în care o altă voce, impozantă şi dragă mie, mă pune la punct: ”Lasă deriziunea! Nu e vorba să nu avem legi, ci doar să le aplicăm şi să nu răspundem nici unei ne-legiuiri cu alte arme decît cele ale justiţiei instituţionale. Cu acest prilej, amicul meu, altfel (fie vorba între noi) nu prea dus la biserică, dă de pămînt şi cu Papa Francisc: cum să invite capul creştinătăţii la violenţă? Cum să zică un drept credincios că, înjurat de mamă, ai dreptul să dai agresorului un pumn? Cum e cu ”celălalt obraz”, cu iubirea, cu iertarea? Eu unul am înţeles altfel ”parabola” Papei. Şi anume: ”Dacă te manifeşti violent, aşteaptă-te să fii tratat cu violenţă!” ”În teorie, spune Papa - toţi suntem de acord.” Dar în practică trebuie să ţinem cont de natura complicată a omului şi să învăţăm, după împrejurări, ”să ne şi abţinem puţin”. Citez: ”Cînd comiţi o agresiune, există riscul de a primi o reacţie nedreaptă!” Aţi auzit? ”Nedreaptă”. Papa nu spune că e drept să dai pumni. Spune doar că, în această lume, cine atacă se poate aştepta la retorsiune promptă. Cu alte cuvinte, induce răul, induce nedreptatea. E un mesaj realist, care nu vrea să îndreptăţească replica sîngeroasă, ci doar invită la preocuparea de a nu o stîrni. Avem de a face cu o perfectă ilustrare a unui celebru pasaj evanghelic (Matei, 18, 7): ”Nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire, dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!”
Ar fi încă multe de spus, chiar dacă nu-mi fac iluzia că voi reuşi, în vreun fel, să scap de imaginea unui soi de Jack Spintecătorul camuflat, gata să scoată pistolul deîndată ce cineva din preajmă îl contrariază. Chestia cu ”libertatea” e, ca să zicem aşa, ”complexă” încă din Rai. Dumnezeu a vrut să ne facă perfecţi, deci ”liberi”. Dar a ştiut că ”a fi liber”, înseamnă a alege. Iar libertatea de a alege lasă loc şi pentru alegerea greşită. Protopărinţii au ales greşit, de unde balamucul ”lumii căzute”. ”Libertatea” e, prin urmare, un dar şi o capcană. Nu valorifică darul cine nu percepe, cu discernămînt, capcana. Staţi! Nu vă grăbiţi! O mai spun o dată: nu sunt de acord cu asasinatul de la Paris! Deloc!
Nu pot să nu închei cu o veselă stupoare amicală. Nicolae Manolescu îmi reproşează ”laşitatea”, ”reaua credinţă” de care dau dovadă, nefiind solidar cu Charlie Hebdo. Vechea poveste: cauţionez crima şi atentez la libertatea de expresie. Asta îmi aduce aminte cum, acum vreun an, doamna profesoară Rodica Zafiu, cu rubrică permanentă la revista condusă de Nicolae Manolescu, a îndrăznit sa scrie un text despre plagiat. Nu despre Ponta, dar apropo de el. Nicolae Manolescu a refuzat să-l publice. Mi-a făcut plăcere să o invit pe admirabila doamnă Zafiu să-şi mute rubrica la Dilema Veche. Dar nu pot să nu mă minunez cît de încurcate, de tainice, sînt ”căile” marilor luptători pentru libertatea presei. Nicolae, recunoaşte că jocul tău de glezne e plin de haz! E, desigur, frumos că eşti solidar cu dreptul caricaturiştilor francezi de a desena ce vor. Dar cum e cu libertatea de expresie a dnei Zafiu? Ce glonţ ai vrut să eviţi sacrificînd-o? Şi mai ales ce-ţi veni, dintr-o dată, să te răţoieşti la mine? Sau te-ai gîndit că e momentul să faci o piruetă care ”să dea bine”? Sper că nu te supără stupoarea mea. Dacă vrei îmi cer şi scuze: Pardon de expresie! Şi de libertatea ei!
P.S. Pot să mai îndrăznesc ceva? Daca tot se bate toată lumea pentru libertatea de expresie, n-aţi fi de acord să-mi lăsaţi şi mie niţică?
