De același autor
Să fiu bine înţeles: ceea ce simt nevoia să amendez nu sunt temele şi atitudinile subiacente ale acestui tip de discurs. Preţuiesc (uneori puţin contrariat) democraţia, n-am nimic de zis contra progresului (chiar dacă, pe urmele lui Caragiale, pot fi excedat, din cînd în cînd, de imperativul „progresului cu orice preţ“), nu-mi plac discriminările sectante, mitocăneşti şi isterice şi cred în impunerea strictă a drepturilor omului peste tot în lume. Ceea ce mă deranjează sunt ipocriziile lucrative, retorica superficială născută din dorinţa de „a face impresie“, alinierea convenabilă la corul „oamenilor de bine“, adică a acelora care spun întotdeauna numai ce trebuie, care sunt mereu „up to date“, de partea bună a baricadei. Fără convingeri reale, fără reflecţie autentică, fără implicare concretă.
Un exemplu de acută actualitate ne oferă dezbaterea europeană legată de problema refugiaţilor. Avem, pe de o parte, vocea „conservatorilor“ preocupaţi de „puritatea etnică“ şi culturală a bătrînului nostru continent şi, pe de altă parte, vocea oamenilor „cumsecade“ şi grijulii, preocupaţi de soarta „aproapelui“ aflat în necaz. Problema este că nici una din cele două tabere nu e, de regulă, „la butoane“. Nici apărătorii integrităţii europene, nici avocaţii asumării necondiţionate a milioanelor de extra-europeni care vin către noi, nu au de luat hotărîri eficiente, nu au de administrat în mod convenabil situaţia nou-creată. E vorba mai curînd de opinii. Foarte vocale adesea, radicale, revoluţionare putem zice, dar lipsite de orice capacitate, sau intenţie de a interveni. De curînd, un foarte curajos fost boxer, fost angajajat al firmei de pază „Scutul negru“ (!!) l-a luat la întrebări pe prim-ministru, aflat în vizită la Cluj: de ce islamizează ţara, de ce ascultă de UE, de ce favorizează nişte venetici pe socoteala copiilor şi bătrînilor noştri? Domnul cu pricina a redescoperit, ca să zicem aşa, lupta de veacuri cu turcii şi a găsit, în sfîrşit, explicaţia problemelor naţionale: refugiaţii. De fapt, şi-a însăilat un mic portret public: invită – fără mare succes – la mitinguri, are de apărat o „cauză“, a apărut la televizor etc. Problema refugiaţilor e, aşadar, materia primă a unei vigilente „vocaţii“ patriotice. Soluţii? Facem garduri ca Viktor Orban, ne luăm la trîntă cu Bruxelles-ul, luăm exemplu de la Putin sau de la chineji şi ne-aţinem în calea premierului ca să-l dăscălim. Evident că oricine are dreptul să-şi expună convingerile. Cu condiţia să nu se simtă, sub ele, oratoria vandabilă, neaoşismul rudimentar, inflaţia eu-lui propriu.
