De același autor
Evoluţia vieţii academice de la noi mă îndeamnă să propun un imperativ simetric: doctorate pentru toţi! De ce să ne mai încurcăm în proceduri, în „criterii”, în „comisii” (de etică sau de specialitate), în standarde învechite. Să facem din doctorat „un bun al întregului popor”, un drept acordat democratic tuturor românilor. De ce ar fi trebuit să refuzăm aprozaristului Genică Boerică titlul de doctor în drept? Dar lui Dinel Staicu (cel care a avut umorul să-şi intituleze „contribuţia”: „Economia subterană în perioada de tranziţie la economia de piaţă în România”). De ce să nu ne intereseze ce gîndeşte Nicolae Mischie despre „Deontologia funcţionarului public”? Sau Robert Negoiţă despre „criza economico-financiară şi impactul acesteia asupra echilibrului social”? Avem antecedente încurajatoare. Elena Ceauşescu (absolventă a patru clase elementare) era şi ea doctor.
Dar nu numai politicienii s-au dedulcit la „elitisme” universitare. Suntem nedrepţi cu ei, dacă nu aruncăm o privire şi în ograda universitarilor înşişi. E plin de „prof.dr.doc” şi printre „cadrele” facultăţilor de profil. E plin de conducători de doctorate cu doctorate neclare sau direct suspecte. Cum mi-a spus odată dl profesor Ioan Bondrea de la Universitatea sibiană, cîtă vreme facem din titlul de doctor o condiţie imperativă a promovării academice, nu e de mirare că toţi vînează acest titlu ca pe o formalitate cochetă, de agăţat la butonieră, ca pe un ornament, cvasi-birocratic, al carierei profesionale (şi financiare…).
Ar fi, prin urmare, mai cinstit, mai puţin demagogic, să acordăm, din oficiu, titlul de doctor, de la bun început, oricărui absolvent de şcoală medie. Altfel, vom fi vinovaţi de discriminare. Începutul e deja făcut. Aflu că avem deja zeci de mii de „doctori”. Sau că 44 dintre cele 49 de universităţi de stat existente la noi au căderea să „consacre” doctori (în vreme ce numai 13% dintre cele 4000 de instituţii echivalente din SUA au acest privilegiu…). Una peste alta, Robert Negoiţă avea dreptate să spună, cînd a fost acuzat că şi-a adjudecat un titlu fără acoperire, că „toată lumea o face”!
Lăsînd gluma la o parte, este evident că „doctoratul” - înţeles ca performanţă academică de vîrf - se află într-o profundă criză de statut. Nu e vorba atît de epidemia de plagiate cu care ne confruntăm de mai multă vreme. E vorba de o radicală deplasare de sens, care pare să fi ocultat definiţia tradiţională a termenului: încununare a unui îndelungat şi tenace efort ştiinţific, avînd ca rezultat o idee nouă, sau un unghi nou de vedere asupra unei probleme vechi. Esenţială este, deci, dimensiunea contributivă a lucrării, componenta ei de originalitate şi de consistenţă profesională. Cu alte cuvinte, nu e suficient ca o teză de doctorat să nu se alcătuiască prin compilaţie sau furt. Ea poate fi o teză slabă, în speţă nevalidabilă, chiar dacă nu trişează grosolan, prin copiere nătîngă, fraudă, fals.
Cititi in continuare pe adevarul.ro
