De același autor
Am citit de curînd, pe blogul Adevărul, un interviu al Cristinei Hermeziu cu academicianul Basarab Nicolescu, despre „cazul Vintilă Horia”. Prilej să reflectez din nou la consecinţele legii 217 din 2015. Inutil să spun – am mai spus-o – că socotesc Holocaustul o crimă dezgustătoare, şi că Legiunea autohtonă este, paradoxal, din punctul meu de vedere, cea mai necreştinească şi neromânească însăilare politică antebelică.
Ucigaşul sinucigaş e, mai curînd, o figură a fundamentalismului musulman, iar adoraţia morţii e tot ce poate fi mai străin de psihologia mioritică… De necontestat mi se pare şi principiul că orice crimă trebuie pedepsită. De asemenea, că iniţiatorii oricărei ideologii xenofobe trebuie cunoscuţi ca atare de public, fără eschive relativizante, fără exces de „înţelegere” conjuncturală, fără ascunderea adevărului. Asasinatul se plăteşte, fanatismul se plăteşte, prostia se plăteşte. A transforma apartenenţa unui evreu la etnia sa intr-o culpă e la fel de stupid cu a transforma apartenenţa unui român la etnia sa într-un motiv de mîndrie. Nici unul, nici celălalt n-au ales să fie ceea ce sunt şi, prin urmare, nu pot fi judecaţi în termeni de „vină” sau „merit”.
Tenacitatea şi radicalitatea iniţiatorilor legii 217 se întoarce însă, inevitabil, împotriva ei înseşi, stîrnind frustrări culturale legitime, confuzii de valori şi principii, iritări autohtoniste divagatorii. Îmi îngădui să trimit cititorul la comentariile mele pe această temă, apărute pe data de 3 august 2015, sub titlul „O dezbatere blocată”. Rîndurile de mai jos îşi propun să adauge cîteva precizări şi sugestii.
1. De vreme ce a fost nevoie de „instituţionalizarea” problemei, de legiferare la nivel guvernamental şi parlamentar a unei reacţii adecvate faţă de pericolele extremismului de dreapta, cu toate „pagubele” lui colaterale, mi s-ar părea normal ca şi analiza efectelor - eventual nedorite - ale aceste legiferări, marja ei de eroare sau de aproximaţie justiţiară, să fie instituţionalizată. Cînd e vorba de nume impozante ale culturii româneşti, recunoscute ca atare şi în afara ţării, stricta lor anatemizare sau asumare, nu poate fi lăsată pe mîna cîtorva voci izolate. Nici dl. Basarab Nicolescu şi nici eu nu avem obligaţia (şi căderea) să tranşăm lucrurile. Ar fi cred, nevoie, de o dezbatere mai amplă, vie şi corectă, care să implice particparea Academiei Române, a Ministerului Culturii, a Institutului Cultural Român şi a Ministerului Justiţiei. Nici eu nu am, neapărat, dreptate, dar nici domnul Alexandru Florian, care umblă cu şublerul prin spaţiul cultural românesc, înarmat cu o siguranţă de sine niţeluş stridentă… Mici dubii, o voce un pic mai scăzută, o oarecare rezervă tactică nu i-ar strica.
2. Am pomenit Ministerul Justiţiei pentru că socotesc urgentă reconsiderarea riguroasă a deciziilor luate de Tribunalele Poporului de la mijlocul anilor `40, invocate adesea de „Institutul Elie Wiesel” drept argument al propunerilor lui de „epurare”. Cum ştim, tribunalele cu pricina au fost inventate de cîştigătorii războiului, pentru lichidarea adversarilor lor politici. Anticomunismul şi antisovietismul erau spontan calificate drept „legionarism” de o gloată de „asesori populari” care, de multe ori, nu ştiau mai nimic despre persoanele învinuite. Membrii tribunalelor cu pricina erau, adesea, muncitori. Găsim, printre ei şi cîte o „casnică” dezorientată şi cîte un chelner de la Capşa, şi pe viitorul tartor al torţionarilor stalinişti Alexandru Drăghici, alături, e drept, de cîţiva jurişti, care căzuseră de acord că practicarea legii nu trebuie să aibă nicio legătură cu „obiectivismul burghez”, respectiv cu respectarea codurilor juridice curente. Sub patronajul lui Lucreţiu Pătrăşcanu (foarte curînd victimă a propriilor lui „soluţii”), verdictele nu abuzau de nuanţe. Vorbeau toate de „infracţiuni de genocid”, „crime contra umanităţii”, „crime de război”. Cum se poate justifica invocarea, după aproape 70 de ani, după o tranşantă schimbare de regim şi după condamnarea comunismului ca fiind „nelegitim şi criminal”, a unor „hotărîri” luate de o adunătură de politruci şi ignoranţi, manevraţi de ocupantul sovietic şi de un partid, pe atunci, minoritar?
Orice act juridic care se respectă ştie că vinovăţia, ca şi greşeala, sunt mărimi variabile. Una e găinarul care-ţi fură portofelul, alta e tîlharul care îţi ia gîtul. Una e tînărul bezmetic şi idealist, uşor de sedus către ideologia „revoluţiei” salvatoare, gata să teoretizeze euforic despre „orînduiala cea crudă şi nedreaptă”, alta e teroristul care îşi face o profesiune din execuţia sîngeroasă a „adversarilor”. De greşit, greşesc şi unii şi ceilalţi. Dar a nu deosebi între gradele lor de vinovăţie e a practica o „justiţie de lemn”, dreptatea în alb-negru a bîtei. Da, există texte de tinereţe ale lui Eliade, Cioran, Noica sau Vintilă Horia, greu de digerat din perspectiva ororilor pe care Legiunea le-a provocat în lumea românească. Dar a pune semnul egal între ei şi decemviri, între ei şi nicadori e a pune semnul egal între concesiile lui George Călinescu sau „adeziunile sincere” ale unor tineri intelectuali marxişti din anii `50-60` şi Alexandru Nicolski sau Alexandru Vişinescu. Nu prea cred că asasinii lui Gheorghe Duca şi ai lui Iorga citeau noaptea Eliade şi Cioran, după cum nu cred că torţionarii de la Piteşti erau tobă de literatură marxizantă. Dacă e aşa, păi mai aproape de crimă e Sadoveanu care, în calitate de preşedinte al Marii Adunări Naţionale, a semnat mai multe condamnări la moarte. (Gurile rele îl consideră implicat şi în condamnarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, fiu al bunului şi vechiului său amic D.D.Pătrăşcanu!). Ce facem? Îi dărîmăm statuile? Construim un tribunal care să radiografieze, fără discernămînt, toate „abaterile” scriitoriilor români? Care de extrema-dreaptă, care de extrema-stângă, care cam muieratic, care cam beţiv, care mai de care mai uşor de cumpărat? Îl stigmatizăm pe Shakespeare pentru antisemitismul latent al portrtetului lui Shylock?
3. Legiuitorul declară, ipocrit, că nu e vorba de a impune „interdicţii”. N-avem decît să citim ce vrem şi cît vrem din autorii suspecţi. Dar să nu le întreţinem „cultul”. Adică dacă Vintilă Horia e numit cetăţean de onoare al satului în care s-a născut, ne putem aştepta ca toţi copiii satului să se facă legionari! Ca şi cum puzderia de busturi şi statui ale lui Eminescu (apropo: cam naţionalist şi cam antisemit…) a umplut ţara de „emineşti” falnici, preocupaţi de Kant, Schopenhauer şi Buddhism. Să fim serioşi: un nume de stradă sau de liceu, un bust într-un parc, sau o comemorare la răstimpuri nu sînt, decît prin excepţie, elementele unui „cult” în adevăratul înţeles al cuvîntului. Ştie cineva de vreun cult al sergentului Vasile Adam (nume de stradă)? Sau al aviatorului Zorileanu? Sau al lui Zamfir Arbore? Dacă există o stradă Sică Alexandrescu înseamnă că numele cu pricina e obiect de cult? Bustul lui Adrian Păunescu (personaj destul de echivoc moralmente) e ”altar” al unui cult? Busturile pe care şi le comanda singur Paul Everac sînt în ordine, dar cel al lui Mircea Vulcănescu nu?
Vestea „bună” este că România, prin aceste exerciţii de intransigenţă, se califică la vîrful corectitudinii politice. În alte ţări, mai înapoiate din punct de vedere al rigorii morale, lucrurile n-au mers atît de departe. Gottfried Benn, în ciuda unui – e drept, scurt – episod nazist, a binemeritat importantul premiu Georg Büchner în 1951! Heidegger e considerat încă un reper al filosofiei contemporane, deşi a fost rector, vreme de 8 luni, în plină dictatură hitleristă. Ernst Jünger, ofiţer în armata nazistă care a ocupat Parisul, şi-a păstrat onorabilitatea. Pe Hans Georg Kiesinger, cancelar german în anii `60, nu l-a afectat prea mult episodul său nazist dinaintea războiului. Nici pe preşedintele german Walter Scheel. Nici pe marele „scriitor de stînga” Günter Graas – înregimentat, de timpuriu, în Waffen-SS. Cu gîndul la aceste „pogorăminte” înţelepte, sunt înclinat să spun dlui Alexandru Florian: „Nu e rău ce faceţi! Slujiţi o cauză bună! Dar renunţaţi la topor şi la sentinţa răstită. Recurgeţi mai des la subtilitate şi la inteligenţă, cum n-au ştiut să o facă cei pe care îi incriminaţi! Veţi fi uimit ce rezultate bune veţi obţine!”
