De același autor
Defectele trebuie ascunse sau explicate printr-un străvechi ghinion istoric. „Rufele murdare se spală în familie”. În afară e musai să arătăm impecabil, siguri de valoarea noastră, cetăţeni de elită ai planetei.
Prima imagine e, desigur, decisivă: cum arăţi, cum te îmbraci, cum te porţi, cum vorbeşti. Cazul, des invocat în ultima vreme, al dnei Olguţa Vasilescu e, în această privinţă, caracteristic. De arătat, arată bine. De îmbrăcat, se îmbracă decent. Nu pot face comentarii despre cum se poartă, mai ales pe „piaţa” internaţională a politicii, dar nu ştiu să fi făcut vreo gafă de proporţii. Cu vorbitul însă e altceva. Cînd aparţii unui spaţiu lingvistic fără iradiere dincolo de hotarele ţării tale, nu ai decît două soluţii: ori vorbeşti bine o limbă de mare circulaţie, ori alegi să vorbeşti româneşte, contînd pe competente servicii de traducere. A treia soluţie e să te faci de rîs şi, ceea ce e mai grav, să faci de rîs naţiunea pe care o reprezinţi. Nu vreau să dramatizez răutăcios, să pretind că trebuie să vorbeşti limbi străine ca un „nativ”, sau că toţi politicienii lumii manevrează impecabil engleza sau, măcar, franceza. Mi se par, totuşi, condamnabile fudulia, siguranţa de sine neîntemeiată, incapacitatea unei auto-evaluări de natură să-ţi arate clar care îţi sunt limitele şi în ce mod ai putea evita penibila lor exhibare. Pe scurt: cînd vorbeşti engleza şi, mai ales, franceza, cum vorbeşte dna Olguţa Vasilescu, faci pe dracu-n patru să nu te dai în spectacol cu stîngăciile tale. Dacă rişti, asta înseamnă fie că nu realizezi cît de prost te exprimi în limbile cu pricina, fie că abuzezi de filosofia autohtonă a lui „merge şi-aşa!”, fie că nu-ţi pasă de „imaginea” ţării tale.
În alte ţări - vorbesc de cele din comunitatea cărora pretindem că facem parte - a ajunge într-o demnitate publică implică, de regulă, o anumită uşurinţă a comunicării cu omologi de pe alte meleaguri. La noi, regulile sunt ceva mai „maleabile”. Nu toţi ambasadorii noştri se străduiesc să înveţe limba ţărilor unde sunt acreditaţi, nu toţi miniştrii sau parlamentarii noştri sunt capabili să dialogheze în alte limbi decît cea maternă. (Las`că nici cu româna nu stau, întotdeauna, prea bine…). Să admitem că există soluţii onorabile de „camuflaj”, sau de „fentă” diplomatică. Dar şi soluţii de onestitate. Václav Havel, marele Havel, nu stăpînea nici o limbă străină, ceea ce nu i-a afectat deloc prestigiul. Vorbea întotdeauna în cehă şi era bine tradus. Am cunoscut şi un prim ministru bulgar, Petăr Stoianov, care vorbea bine englezeşte, dar, cînd participa la mari întîlniri internaţionale, prefera să-şi ţină discursurile în bulgară. Era o formă de modestie, de responsabilitate şi, nu în ultimul rînd, de preocupare igienică pentru imaginea ţării sale, care nu merita să fie periclitată de orgolii inutile sau de „experimente” incerte. A vorbi cum se cuvine propria limbă, chiar într-un context cosmopolit, e mult mai onorabil şi, aş spune, mai patriotic, decît a poci vreun idiom prost asimilat, crezînd că „dă bine”.
