De același autor
Un vechi prieten îmi semnalează un articol din Evenimentul zilei (9 noiembrie 2013, autor: Ionel Stoica) intitulat „Şpăgi de criză“. Articolul conţine informaţii uluitoare despre nivelul la care s-a ajuns, în ţara noastră, cînd e vorba de achiziţionarea unor „bunuri necuvenite”. Există procurori-şefi, prim-procurori şi senatori care, în schimbul unor servicii nu tocmai legale, acceptă recompense pitoreşti, demne de o Românie „eminamente agrară“.
Cutare primeşte, de pildă, două vaci, trei oi, doi miei şi un curcan bio. Altcineva se mulţumeşte cu două pungi cu ciuperci şi o capră (tăiată). Un membru al parlamentului e ceva mai pretenţios: încasează două sute de pulpe de miel, două sute bucăţi piept de pui şi douăzeci de kilograme ficăţei de pasăre. E greu de spus dacă avem de a face, în toate aceste cazuri, cu motivaţii asemănătoare. Să fie sărăcie lucie şi înfometare? Să fie lăcomie hapsînă? Să fie nesimţire crasă, sau de-a dreptul prostie? Cum să-ţi rişti pielea pentru niscaiva ciuperci şi o capră moartă? Ce să faci cu două sute de pulpe de miel? Le vinzi? Dai şpagă şi altora? Organizezi mari ospeţe electorale?
Oricum, e limpede că am ajuns să negociem nelegiuirea la preţuri mici, că pînă şi tîlhăria se mulţumeşte cu statutul de găinărie măruntă, de tejghea. Iar cînd vezi că infractorii sunt, uneori, oameni ai legii, sau „aleşi” ai noştri, nu poţi decît să te sminteşti. Gloriile străbune, „mîndria de a fi român”, tradiţia creştină, Decebal, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Brâncoveanu şi Eminescu au ajuns pure ornamente de chef sau de miting. Ştiu: nu toţi românii sunt aşa! Nu! Doar cei care îi conduc! Dar şi unii pe care nu-i cunoaştem, sau pe care îi cunoaştem, dar îi iubim, sau pe care nu-i iubim neapărat, dar îi votăm. În plus, din cînd în cînd, se face dreptate. Pentru o sticlă de whiskey şi o pungă de cafea Lavazza poţi căpăta trei ani de închisoare cu executare (aflu din acelaşi articol), iar pentru delapidări experte, de anvergură, tot trei ani, dar cu suspendare…
*
A ieşit mare tapaj, săptămîna trecută, din cauza unei scrisori de protest sub care s-au strîns vreo cinci sute de semnături (printre care, vai, şi a mea). Protestul viza abandonarea cvasi-totală a bunelor practici gazetăreşti, de care se făcuseră vinovate unele studiouri de televiziune, recunoscute de mulţi ca fiind brutal manipulatorii, instigatoare la dezbin social, recidiviste în materie de linşaj mediatic etc. Şi nu e vorba numai de fapte, ci şi de limbaj. Pentru cei vizaţi, adversarii sunt, ca pe vremea lui Mao, o „bandă” (a celor şapte), „jagardele”, „haimanale”, caractere „pestilenţiale”, „spume ale neputinţei şi lipsei de neuroni”, adăpaţi cu „ciorba de scîrnăvii” de la Cotroceni. Poate că e o simplă chestie de gust, dar în ce mă priveşte reacţionez prost cînd văd, „în gura presei”, vorbe de birt, înjurături groase, grimase de circ. Nu-mi place nici cînd o adunătură de masculi îşi bat joc de alcătuirea fizică a unei femei, numai pentru că e „băsistă”. Şi nu văd de ce mi s-ar interzice să protestez, cînd nimeni nu le interzice „gazetarilor“ în discuţie să treacă dincolo de limitele civilizaţiei, ale bunei creşteri, ale bunei cuviinţe. În definitiv, dînşii strîng semnături cu zecile de mii pentru a-şi legitima ideile fixe şi se simt la adăpostul faimoşilor „7,4 milioane de români”.
Noi suntem, se pare, o minoritate: abia dacă adunarăm 500 de jagardele. Mai toţi, fiinţe decrepite moral şi fizic, slugi triste aflate în slujba unui idol sanguinar. Bombănim şi noi, de pe margine, fără îndreptăţire şi fără ecou. De ce, atunci, atîta, furie? E musai să ne înregimentăm toţi în invincibila armată a dlui Dan Voiculescu? Poate că niţică diversitate nu strică. O pată (fie şi degradată) de culoare ar putea sluji drept contrast util pentru unitatea monocoloră a deţinătorilor de absolut. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, aşa precari cum suntem, ne-am pus în cap şi cîţiva „echidistanţi” eterici (unii „absolut onorabili”), supăraţi că nu amendăm, de la o cosmică înălţime, pe toată lumea. Se propune un nou concept: „protestul imparţial” şi se culpabilizează partizanatul în genere. N-ar fi o idee, pe acest fundal, să desfiiinţăm alegerile? Nu sunt ele expresia cea mai ascuţită a partizanatului, nu sunt ele o subversiune de natură să surpe orice echidistanţă?
Şi eu cred că toate – repet toate – posturile de televiziune fac supărătoare greşeli de atitudine, de stil, de strategie. Am spus-o, de altfel. Nu mi-a plăcut nici cînd Robert Turcescu a vorbit despre Nadia Comăneci cu o nepermisă trivialitate, am semnalat cu stupoare cum inşi de o candidă insignifianţă, sau de o impură suficienţă sunt invitaţi în studiouri „cu pretenţii”, care nu se sfiesc să coboare, astfel, nivelul pînă la trivialitatea ultimă.
Mă mir că dl. Banciu îşi dă drumul la gură şi la idei cu o nonşalanţă de guru infailibil şi, uneori, cu o agresivitate de bătăuş. Mă irită şi cînd un jurnalist de la fostul OTV („USL, PDL – aceeaşi mizerie!”) se îmbarcă, principial, într-una din lotcile „mizeriei” şi devine analist de front. Cred, însă, că am face o mare nedreptate celor de la Antene, sau de la România TV, refuzîndu-le unicitatea. Au atins, cu toţii, standardele „incomparabilului”.
A nu admite că jocul kitsch, de-a sufleţelul, al dlui Gâdea e incomparabil, că mîniile lui amare sunt, în chip inegalabil, devotate patronului, că bosumflarea volubilă (şi soporifică prin previzibilitate) a dlui Ciuvică e inimitabilă, că giumbuşlucurile de „băiat rău” ale gimnasticului Badea sunt nereproductibile e a le face tuturor o nemeritată nedreptate. Echidistanţă, echidistanţă dar, totuşi, „trăiască diferenţa!” Nu poţi compara o coadă de mătură cu ditamai bîta paleolitică!
Şi încă ceva: ar trebui să schimbăm, fie şi în ceasul al doisprezecelea, placa obosită a unei echidistanţe perdante, de tipul „Nici ăilalţi nu sunt mai breji!” Pînă să avem de ales între „buni” şi „răi”, trebuie să ne resemnăm a descoperi nuanţele răului şi să alegem răul mai puţin rău mirositor. Într-adevăr, nimeni nu e ce trebuie, dar unii prea o fac lată!
Articol publicat si pe site-ul adevarul.ro.
