De același autor
”…Voi nimici carele de război şi caii din Ierusalim şi arcurile de război vor fi nimicite.” A doua zi după intrarea triumfală a Împăratului în oraşul martirizării sale, începe Săptămîna Patimilor. Începe şi o istorie a păcii? Se curăţă lumea de instrumentarul războiului? În mod evident, nu. Avem dreptul, în acest caz, să vorbim de un eşec al misiunii hristice sau de o victorie infinit amînată? Răspunsul ”teologic corect” este că textul nu trebuie citit în litera lui, în anecdotica lui exterioară. Nu e vorba, pur şi simplu, de intrarea Fiului lui Dumnezeu într-un oraş iudaic. E vorba de perspectivele pe care le deschide gestul Lui pentru ”mulţimile” dinlăuntrul nostru, pentru ”legiunea” relelor interioare, cu care avem de luptat pentru a ne găsi liniştea. Intrarea lui Iisus în Ierusalim e zadarnică dacă El nu intră în cetatea lăuntrică a fiecăruia dintre noi şi dacă, acolo, nu e bine primit. Întîlnirea dintre Logos şi omul creat nu e o ”petrecere” euforică. E începutul unei lupte, al unei pătimiri şi al unei răstigniri transfiguratoare. În locul unei suferinţe fără orizont, ni se promite o suferinţă deschisă spre soluţie: o speranţă.
Pe acest fundal, multiplicarea planetară a violenţei pare să semnaleze o lume care n-a ieşit încă din ”Săptămîna Patimilor”. ”Noutatea” patetică a situaţiei este că se face război în numele Celui care a venit să aducă pacea. Iar firea omenească dă semne tot mai neruşinate de îndrăcire, adică de prostie sîngeroasă. Zi de zi, peisajul din jur arată ca o antologie de dezastre: Charlie Hebdo, atentat într-o piaţă din Berlin, cu morţi şi răniţi, atentat la Stockholm, cu morţi şi răniţi, atentat la Londra, cu morţi şi răniţi, explozie la metroul din Sankt Petersburg, arme chimice şi bombardamente în Siria, ţicneală ameninţătoare în Coreea de Nord, asta ca să rămînem la nivel macro. Dar avem şi ştiri despre un pacient care, într-un spital bucureştean, înjunghie alţi doi pacienţi şi o infirmieră, despre bărbaţi care îşi căsăpesc iubitele, sau le incendiază maşina, despre copii de cîteva luni ucişi, sau abandonaţi, despre jocuri electronice care duc la sinucidere etc. Ce se întîmplă? Suntem ”ispitiţi” să nu mai credem în nimic? Avem de trecut un test, supraomenesc, al disperării? Ni se pun la încercare răbdarea, bunătatea inimii, încrederea în sens şi în protecţia divină?
