De același autor
Am asistat, de curînd, la o dezbatere în care doi invitaţi greci comentau criza actuală din ţara lor şi perspectivele rezolvării ei. Nu cunosc în detaliu situaţia economică şi financiară a Greciei, n-am soluţii, dar pot face cîteva comentarii cu privire la „stilistica” discursului politic la care am fost martor, cu atît mai mult cu cît el are, adesea, un sunet oarecum familiar.
Sunt şi alte ţări din sudul european (incluzînd România), în care acest sunet se face auzit uneori, într-o măsură mai mare sau mai mică.
Grecia e în faliment. După alegerile care au avut loc de curînd, guvernarea a revenit unei alianţe conduse de „Syriza”, o formaţiune a „stîngii radicale”. Cîştigătorii promit ieşirea din faliment şi discută cu partenerii europeni diferite variante de sprijin comunitar pentru ţara lor. Tehnic vorbind, se pune problema administrării unei datorii externe echivalînd cu aproximativ 175% din Produsul Intern Brut. Ea trebuie fie ştearsă, fie redusă, fie amînată, fie reeşalonată, dar nu impunînd poporului grec măsuri de austeritate, sau condiţionînd ajutorul oferit de celelalte ţări europene prin măsuri interne care să lezeze suveranitatea şi demnitatea Greciei. Aşa-numita „troică” (Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană şi Fondul Monetar Internaţional) să facă bine să nu se amestece în treburile domestice. Dar să plătească! Nu din „filantropie”, ci din „solidaritate europeană”! Nu se discută aproape deloc despre cauzele care au dus la dezastrul de azi. Se admite că evaziunea fiscală, necolectarea taxelor şi „greaua moştenire” a guvernelor anterioare sunt explicaţii plauzibile. Dar principalul vinovat, la ora actuală, este Europa.
Acest mod de gîndire spune multe despre impactul ideologiei asupra vieţii cotidiene a statelor şi a oamenilor. „Syriza” este un partid masiv ideologizat: anti-capitalist, eco-socialist, secularist, euro-sceptic (cu moderaţia necesară pentru a nu tăia punţile financiare necesare). Alexis Tsipras, actualul prim-ministru, şi-a început cariera politică în rîndul partidului comunist grec. Cîteva observaţii de primă instanţă:
1. Ideologiile vorbesc des despre un trecut aducător de legitimitate şi despre un viitor „luminos” pe care tocmai îl construiesc. Absent din discursul lor este, de regulă, prezentul. Participanţii la dezbaterea de care vorbeam la început se întreceau în a invoca glorioasa temelie a Greciei multimilenare. Retorica standard e de tipul: „Grecia este leagănul civilizaţiei europene”, „Cuvintele decisive ale modernităţii sunt invenţii greceşti: democraţie, economie, ba chiar cuvîntul-cheie: Europa!” Fiecare grec se crede urmaşul lui Platon şi al lui Aristotel, aşa cum fiecare italian se crede urmaşul lui Cezar şi al lui Cicero şi fiecare român – urmaşul lui Decebal şi al lui Traian, ca să nu mai vorbim de „bunici” sau „veri” de genul Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare etc. Am fost înclinat să spun amicilor greci că şi cuvintele „haos”, „catastrofă”, „apocalipsă” – tot greceşti sunt (cum sunt tentat să amintesc românilor că şi paharnicul Ulea, Horia Sima, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu – tot români erau). Cît despre viitor, grecii cred într-o infinită construcţie (incluzînd, eventual, teoria „generaţiei de sacrificiu”) şi în obligaţia „capitalismului” de a livra mijloacele necesare, pentru a-şi mai spăla din pacate. (N-a fost „obligaţia” planului Marshall de a relansa economia Greciei în anii `50- `60?)
2. Ideologiile reuşesc, de regulă, să-şi subordoneze toate componentele vieţii publice: economia, învăţămîntul, cultura, dreptul ş.c.l. „Cuminţenia” ideologică scuză orice, iar deriva ideologică e de neiertat. Conformitatea „teoretică” e mai importantă decît bună-starea, decît evidenţele, decît pragmatismul.
3. Ideologiile nu sunt niciodată de vină. Duşmanul e „în afară” (în speţă la Bruxelles). Acolo sunt „the bad guys”, băncile veroase, politicienii reacţionari. Ei sunt de vină pentru afectele anti-europene care apar pretutindeni şi care ameninţă să aducă la putere partide de extremă dreaptă (în Franţa, Portugalia etc).
4. Ideologiile nu exclud „pragmatismul” alianţelor „oportune”. „Syriza” face corp comun cu „Zori de aur”, partidul grec de extremă dreaptă, aşa cum bolşevicii lui Stalin au făcut corp comun, la sfîrşitul anilor `30 ai secolului trecut, cu naziştii lui Hitler. „Extremele se ating”…
5. Ideologiile au cultul cuvintelor mari şi o maximă competenţă a manipulării electorale. Conceptul central al tuturor „progresiştilor” ajunşi, acum, la putere este „demnitatea”. Uniunea Europeană e egoistă şi obsedată de economie. Noi, grecii, punem deasupra economiei cultura, iar deasupra birocraţilor – demnitatea. Renunţăm la orice, dar nu la demnitatea noastră de cetăţeni-fondatori ai Europei. Nu vrem să fim colonizaţi de nimeni, nu vrem să acceptăm reguli dezavantajoase. Dar vrem să fim plătiţi, susţinuţi, iubiţi. „The bad guys” să scoată portofelul! Noi ne ocupăm de albastrul Mediteranei, de muzică şi dans, de bucuria de a trăi. Noi suntem Zorba grecul! Suntem o investiţie bine-meritată, un simbol, o soluţie globală. Şi dacă ne enervăm, ieşim din zona „euro” şi vă falimentăm pe toţi!
Am uitat să spun: publicul dezbaterii la care am asistat (la Berlin) era, preponderent, german. S-a vorbit, la alte mese rotunde, nemţeşte sau englezeşte. Singura care a ales să vorbească limba natală, greaca, a fost reprezentanta Greciei. Europa? A se slăbi!
