De același autor
Pînă la un moment dat, am crezut că două-trei lucruri îmi sunt totuşi clare şi pot fi ”tezaurizate” ca atare. Că ştiu ceva. De la o vreme, nu mai sunt sigur de aproape nimic. Mă străduiesc, încerc să oblojesc, în inima mea, o fărîmă de speranţă, dar, sincer vorbind, nu mai înţeleg aproape nimic. Sunt în mare deficit de certitudini. Şi mă minunez cînd, în jurul meu, văd oameni siguri de opinia lor, bine instalaţi în monumentul propriu, fără dubii, fără ezitări, fără crize de insecuritate lăuntrică. Îi văd printre politicieni, printre gazetari, printre forumişti, peste tot. Oameni cu gîndire compactă, oameni ”rezolvaţi”, oameni fericiţi! Şi nu doar bătrîni, ci foarte mulţi tineri! Am serioase motive să-i invidiez.
Unul dintre puţinele lucruri care îmi erau, pînă la un punct, clare era că perioada comunistă, comunismul în general, n-a fost în regulă. Trăisem primii 40 de ani de viaţă sub semnul lui şi aveam oricînd la îndemînă justificări ale ”anti-comunismului” meu. Nu cred că gîndeam ”visceral”, că spiritul meu critic era grobian, lipsit de discernămînt. Nu apucasem decît indirect, prin unii membri ai familiei, Canalul, puşcăriile dinaintea lui 1964, dar ştiam ce înseamnă cenzura, penuria, abuzul ideologic, propaganda isterică, cariera politică bazată pe mediocritate şi obedienţă. Da, am putut publica, am avut norocul (cu multe ridicole eforturi) de a ieşi, de două ori în Vest (ultima dată cu sugestia explicită a Securităţii de a nu reveni în ţară), da, am trimis un memoriu (numit acum ”scrisoare”) lui Ceauşescu, cînd, rămas fără slujbă şi cu interdicţie de semnătură, încercam să mă reintegrez (pentru a supravieţui), cu preţul limbajului de lemn al epocii. Dar tot mai des aflu, acum, că lucrurile nu erau, sub nea`Nicu, chiar aşa de rele. Am asistat, de curînd, exoftalmic, la o emisiune de televiziune, în care erau invitaţi foşti miniştri ai ”împuşcatului”. Rezulta că, pe vremea lor, totul era minunat, că ţara era pe culmi şi că revoluţia din 1989 (”aşa-zisa!”) a stricat tot, a blocat o evoluţie glorioasă spre un viitor luminos. Nimic despre sărăcie, despre presa omagială, despre libertatea de expresie. Era bine! Pe alt post, invitatul de onoare era ginerele lui Ceauşescu, dispus să ne explice că socrul lui fusese, de fapt, genial şi că Nicuşor, cumnatul lui, a fost asasinat de securitate (ca şi Gheorghe Ursu!). Un parlamentar de azi, care şi-a făcut, după revoluţie, un portret de vajnic luptător anti-comunist, recomandîndu-se, în CV-uri, ca semnatar al cîtorva sute de ”proteste” împotriva totalitarismului ceauşist, se înscrie în PSD şi apare deunăzi, la ”România TV”, deplîngînd tratamentul necreştinesc la care a fost supus ”dictatorul”. S-a vorbit şi despre marile merite ale lui Ceauşescu în materie de politică externă, despre blocuri, metrou şi bilete sindicale la Sovata. O tînără generaţie de intelectuali pare să fi decis că nu poţi fi ”de stînga” (ceea ce mi se pare o opţiune nu doar legitimă, dar şi necesară), fără să fii împotriva ”anti-comunismului”, adică uşor pro-comunist. Mi se spune că interdicţia proprietăţii private sub comunism e o legendă (de fapt, ea era garantată prin Constituţie), că a sta la coadă ca să cumperi cîteva ouă sau un iaurt, nu e chiar o catastrofă, şi că liberalismul occidental e mult mai rău. O dovedeşte, lucid, dl Mélenchon, ideologul noului ”socialism ştiinţific”, care spune apăsat, acum, în 2017, că singura soluţie e întoarcerea la Marx şi Engels. Evident, nu suntem criminali. Nu vrem înapoi la Stalin. Dar vrem înapoi la Lenin, la naţionalizare, la planificarea de stat, la dictatura proletariatului. Avem la îndemînă cîteva modele care ar trebui recuperate: puţin Bolivar, puţin Chavez etc.
