De același autor
le-am contemplat portretele seară de seară, i-am auzit vorbind, le-am urmărit comportamentul şi mă bucur să ştiu că reacţia promptă dar decentă faţă de nefăcutele unei guvernări, care a reuşit să se compromită în doar o lună de „activitate”, oferă garanţia unei conştiinţe civice renăscute, a unei promiţătoare vitalităţi sociale. E vorba predominat de tineri (ceea ce nu înseamnă că nu s-au mobilizat, alături de ei, şi alte generaţii), de oameni cuviincioşi, inteligenţi, plini de umor (cîteva pancarde şi lozinci sunt admirabile), imuni la provocări golăneşti, capabili să se impună prin civilizaţie şi tenacitate. Le sunt recunoscător.
Un alt fapt îmbucurător este verticalitatea recuperată de cîţiva reprezentanţi ai partidului de guvernămînt şi ai echipei guvernamentale: au înţeles - şi au acţionat în consecinţă - că „solidaritatea” politică nu poate merge pînă la anularea unor esenţiale valori transpartinice: onestitate, adevăr, vocea conştiinţei proprii, binele ţării. Pentru această curajoasă trezire îi felicit cald pe: Mihai Chirică (primar al Iaşului şi vicepreşedinte PSD), Valentin Cristian Lupşa (secretar general PSD Reşiţa), Robert Paskuj (preşedinte al ALDE Sibiu), Aurelia Cristea (fost parlamentar şi ministru în echipa Ponta) şi Ovidiu Mălăncrăvean (primar PSD Sighişoara). Li se adaugă şi alţi cîţiva foarte onorabili demisionari (deţinători de funcţii în guvern, chiar dacă nu toţi membri de partid): Florin Jianu (ministru pentru mediul de afaceri), Ciprian Necula, Călin Andrei Tuns, Daniel Şandru şi colaboratorii săi (de la Departamentul Centenar: Cosmin Popa, Cătălina Gabriela Bolborea, Ruxandra Ioan). Greşim, de-aici înainte, cînd vorbim, generalizator, despre PSD. Era firesc, de altfel, ca un partid atît de mare să nu fie uşor de sistematizat şi de blamat „din principiu”, printr-o judecată globală. Sunt sigur că, între membrii lui, se află destui oameni întregi care n-au decît vina de a nu se manifesta mai energic. Oricum, modelul Iliescu (care, constat cu regret, o ţine langa cu discursul său străvechi despre „incitări”) ar trebui, în sfîrşit, depăşit.
Remarc, în treacăt, şi noul efort de „reaşezare” al dlui Ciorbea, plus, last but not least, sporul de fermitate al BOR, prin mesajul Preafericitului Părinte Patriarh.
Să trecem la veştile proaste.
A devenit aproape imposibil să identificăm, în „avangarda” vieţii noastre politice, politicieni nu neapărat de anvergură, dar nici măcar încadrabili într-o medie respectabilă. Nu e vorba aici numai de corupţie, slugărnicie sau incompetenţă. E vorba de o proastă calitate umană, de grosolănie, iresponsabilitate, tupeu, nesimţire şi - nu în ultimul rînd - prostie. Mă uitam la dl Grindeanu în timpul ultimei conferinţe de presă: privea către Liviu Dragnea ca o căţeluşă spre nuia: dînd din coadă, dar cu ochii în panică. Ce să mai zic de dl Dragnea însuşi, care a învăţat destulă engleză, cît să spună că lupta anticorupţie e bullshit! În condiţii normale, dumnealui ar fi putut ajunge, cel mult, un şmecher patron de casino. A ajuns şef de partid majoritar şi lider al ţării…
Caracteristica cea mai iritantă a clasei noastre politice este suficienţa. Te miri ce ingineraş mediocru, ce activistă răscoaptă, cu aere de mătuşică grijulie, ce jurist semidoct se pronunţă, întrebaţi sau nu, pe orice temă, cu o siguranţă de sine paranoiacă. Ţanţoşi, obraznici, guralivi, agresivi, prost crescuţi, „angajaţi” partinic pînă la desfigurare, ei apar des, dacă nu zilnic, mai ales la posturi de televiziune bine plătite şi bine plătitoare, ca nişte corifei ai înţelepciunii, ai patriotismului, ai adevărului absolut. Ei ştiu! N-au dubii, ezitări, întrebări. Au doar răspunsuri. Sunt providenţiali! Şi dacă îi contrazici, te iau tare. Şterg cu tine pe jos, fac mişto, te învaţă cum e cu patria, cu trădătorii, cu sorosistii, cu inteligenţa. Nu contează că arată a plutonieri reciclaţi, a „fete bune” miloase (mai ales cu cîinii şi cu oamenii străzii), a gospodine cînd nevricoase, cînd duioase, a caftangii ideologici. Se simt bine în pielea lor, în afacerile lor, în conturile şi în vilele lor cochete. Prin inflaţia discursului, mulţi dintre ei sunt deja vedete. Cutare (şi un pic inginer, şi un pic avocat, şi UNPR şi ALDE, cînd băşcalios, cînd sumbru) e de faţă la orice dezbatere, ca un ştab prepotent, încîntat de aplombul şi competenţa proprie, cutare altul umblă cu mirul prin parlament făcînd cu ochiul Sfintei Treimi ca să-l scape de năpastă. Despre dl Tăriceanu am obosit să scriu: cînd e „tranşant” te adoarme, cînd e plicticos, te enervează. Altfel bine îmbrăcat, nu zic. Şi poate, cu timpul, etern începător cum e, o să înveţe şi ceva gramatică.
Mai e cîte unul (rămăşiţă a defunctului PRM) care nu pare să aibă o meserie clară, dar are, în schimb, o mulţime de hobby-uri (colecţionează „fineţuri” istorice şi umblă la ocultisme de pripas). Sunt mereu uimit de o doamnă pe care o ştiu „de mică”: se alinta, puber, pe lîngă politicienii momentului, în anii `90, apoi s-a decis să îmbine utilul cu plăcutul, adică viaţa privată cu strategia de carieră, a ajuns ziarist, politician, primar, şi nu m-aş mira s-o vedem, mîine poimîine, preşedinte de ţară. Mai e şi craioveanca Olguţa, intrată, virginal, în PRM, la 16 ani şi evacuată de chiar şeful ei, „tribunul” Vadim Tudor (pînă şi de el!), pentru a se instala, invulnerabilă, în PSD.
