De același autor
Suntem altfel. Admit că avem o sumedenie de defecte (cine n-are?), dar trebuie să recunoaştem toţi că avem cel puţin o calitate: originalitatea. Lucruri care în alte părţi ale lumii ar părea stranii, improbabile, sau direct imposibile, la noi sunt, spre stupoarea generală, verosimile: se întîmplă. Avem geniul suprarealismului, al năzbîtiei cordiale, al năucelii practicate cu naturaleţe. Suntem ”fireşti” chiar şi cînd suntem atipici.
Ce mai, avem talentul de a fi simultan imprevizibili şi somnolenţi, incomparabili şi plicticoşi, blegi şi radicali. Sîntem nonşalanţi în plin haos, inclasabili, fuduli şi nefericiţi…
N-am inventat noi, oare, conceptul ”democraţiei originale”? Adică al democraţiei ”emanate” din specificul naţional? Cu multă ornamentaţie verbală, cu mult patriotism local, cu tot soiul de ”corecturi” şi ”pogorăminte”, de natură să nu strîngă zăbala prea tare? Cînd cu referendum-ul din vara lui 2012, n-am reuşit, tot noi, să facem din formula ”lovitură de stat” o formulă vagă, un instrument de luptă politică? Am avut, cu alte cuvinte, o ”lovitură de stat”, la sfîrşitul căreia cei vizaţi de ea au ieşit învingători (adică n-au fost înlăturaţi), cei care au gîndit-o au pretins că, de fapt, n-au făcut nimic, ba chiar că, pînă la urmă, au fost perdanţii (alături de alegători) ai unei mult mai şmechere ”lovituri”, date de Curtea Constituţională. Unde s-a mai văzut ”lovitură de stat” despre care să nu se poată spune, riguros, dacă a avut sau nu loc?! De fapt, totul a început cu decembrie 1989, cînd s-a vorbit ba de ”revoluţie”, ba de ”lovitură de palat”, ba, eufemistic, despre ”evenimente”, sau despre ”loviluţie”. În ce mă priveşte, sentimentul meu şi mărturia mea e că şi în 1989 şi în 2012 lucrurile au arătat mai curînd a brambureală mai mult sau mai puţin norocoasă. N-am perceput urme subtile de ”organizare”, iar ceea ce avea aerul de a fi ”organizat” a dus la eşec.
De la o vreme însă, am făcut-o lată! Ne-am depăşit pe noi înşine! Am inventat ceva fără egal, ceva care putem pentru ca să zicem că n-a trecut prin cap nimănui pe vechea şi greu încercata noastră planetă: lovitura de stat realizată de stat împotriva lui însuşi. Lovitura de stat ca ”auto-gol”! Complot guvernamental împotriva guvernului!
Asistăm înmărmuriţi cum „alianţa“ de la vîrf a ales ca formă de administrare a ţării – războiul civil.
Ponta dă de pămînt cu Antonescu, Antonescu dă de pămînt cu Ponta, Băsescu le rîde în nas amîndurora, ba chiar pledează, pişicher, pentru împăcare. Televiziunile de front nu mai ştiu care e Nordul. Să fie cu PSD? Cu PNL? Cu USD? Noroc că există încă preşedintele şi putem înlocui opţiunile clare cu lungi seri dedicate biografiei lui. Măcar despre el se poate spune orice, oricît de gogonat: că vrea ucrainizarea României, că s-a purtat urît (fiindcă avea pile) cu o fostă ministreasă a lui Ceauşescu (scoasă brusc de la naftalină ca victimă competentă), că fură, toarnă, vinde ţara ruşilor şi bea whiskey. Aproape că prefer „sinceritatea” simplă a lui Mircea Badea: o ţine langa cu „Jos Băsescu”, admiţînd că USL nu a avut alt sens în afara acestui foarte nuanţat slogan politic.
Dar USL pare să fi ales o cu totul altă cale. Şi tocmai în asta constă „auto-lovitura de stat” despre care vorbeam. USL a ales să-şi saboteze propria guvernare. Să intre în opoziţie cu ea însăşi. După doi ani de amor sălbatic, în care ”liderii” formaţiunilor cîştigătoare dansau în voaluri roz, îşi zîmbeau galeş şi priveau concupiscent spre jugulara lui Traian Băsescu în aplauzele lui Dan Voiculescu şi ale pupililor şi pupilelor lui, iată, dintr-odată, cum fiecare pofteşte la sîngele „partenerului”. E ca şi cum Făt Frumos şi Ileana Cosînzeana ar începe, brusc, să-şi dea la glezne, să-şi scoată ochii, să se scuipe în faţă.
Aş zice că Băsescu, departe de a fi o „gură de aur”, n-a proferat niciodată atîtea sudalme la adresa lui Ponta, cîte îi reuşesc, acum, lui Antonescu. Şi nici pe Antonescu nu l-a încondeiat cum o face Ponta.
De curînd, am citit un articol al lui Varujan Vosganian cu observaţii melancolice despre anomaliile strategice ale guvernelor din ultimii ani. Şapte miniştri schimbaţi, în trei ani, la Economie, opt, în patru ani, la Sănătate. Şase, în doi ani, la Educaţie. Şapte denumiri (şi competenţe) diferite pentru Ministerul Economiei din 2004 pînă în 2012. Nu mai pomenim de miniştri arestaţi sau aflaţi sub anchetă, de miniştri demişi după fapte şi declaraţii neghioabe, de plagiatori, incompetenţi, corijenţi la Limba Română etc. Problema cu Varujan Vosganian e că, ştiind toate astea (şi, cu siguranţă, multe altele), stă cuminţel în mica nebuloasă liberală, fără reacţii, fără voce, fără criterii. Dar asta e altă discuţie…
Auto-lovitura de stat e ca şi reuşită. O putem breveta într-un Guiness Book al masochismului politic mondial. Rămîne, totuşi, întrebarea: Pentru toate promisiunile făcute de USL în campanie nu-şi cere nimeni scuze? Pentru manipularea toxică a electoratului, ”ajutat” să-l deteste pe Băsescu şi să vadă mîntuirea în cuplul amoros Victor-Crin nu are nimeni de dat socoteală? Nu cumva am fost păcăliţi? Mai ştim oare ce gîndeşte, de fapt, dl. Antonescu despre ”misiunea” politică a liberalismului, el care a adus în partid ”eroi” dubioşi sau nătîngi din speţa Becali, Ilieşiu, Roşca-Stănescu? Mai putem crede ce ne spune Domnia Sa după ce îl vedem, acum, schimbînd drastic macazul, cînd e vorba de marele lui prieten, numit azi, ”mincinos şi obraznic” ? Dar Ponta? Cine e el de fapt? E pur şi simplu mai puţin inteligent decît pare? E manevrat de alţii? E iresponsabil? Cîrlan? Hahaleră ambiţioasă? Baschetbalist, copilot, dansator cu unduiri de cadînă (cum l-am văzut,odată, la televizor)? Şi, oricine ar fi, cum de a devenit el, pentru un partid important şi pentru o ţară întreagă, indispensabil? Despre televiziunile ”de front”, care au împins ţara la vot ca să iasă ”ai noştri” n-are rost să ne mai facem iluzii. Se vor juca, în continuare, nemilos, cu sufletele telespectatorilor lor, se vor simţi mereu îndreptăţite, mereu protejate de soartă, libere să ne aducă pe toţi în ţarcul bănoaselor lor convingeri. Par, oricum, să se amuze foarte bine împreună. Dar să nu ne grăbim. Tehnica, nou inventată, a auto-subminării, lucrează. Şi pariez de pe acum pe spectaculoase surprize…
