De același autor
Am avut, în mai multe rînduri, o reacţie de simpatie declarată faţă de Sanctitatea Sa Papa Francisc. A făcut gesturi îndrăzneţe şi mărinimoase, a spus lucruri memorabile (printre ultimele, un avertisment faţă de un posibil „Alzheimer spiritual“ al Bisericii), a adus la Vatican şi pe scena lumii un aer de cordialitate, de firesc, de nonşalanţă diponibilă, cu care nu eram obişnuiţi.
Din păcate, discursul său din Bolivia mi-a turtit fesul. Nu mai ştiu cine e omul, ce vrea de fapt, în ce „război“ este înregimentat.
Evident, Sanctitatea Sa este un om liber şi nu i se pot interzice convingeri proprii şi opţiuni conjuncturale. Dar există, totuşi, ca să zicem aşa, o „fişă a postului“! Şi din acest punct de vedere, discursul său bolivian e stupefiant. Stupefiant prin tematică, prin stilistică şi prin aparatul de protocol care l-a însoţit. Putea fi discursul unui prim-ministru de stînga, al unui secretar general ONU, al unui militant al „verzilor“ din RFG, al unui activist socialist, sau chiar al preşedintelui Evo Morales, al cărui oaspete era. Nu discut acum adevărul sau neadevărul unora dintre spusele Papei Francisc. Discut atitudinea. Nu vreau să aud din gura unui mare prelat ceea ce pot auzi – şi aud de ani de zile – din gura oricărui politician, uns cu toate unsorile demagogiei cochete ideologic. Ştiu: vrem o „nouă ordine mondială”, condamnăm „colonialismul” şi „noul colonialism”, „vrem schimbare”, înfierăm banul şi profitul, dăm de pămînt cu FMI-ul şi cu marile corporaţii capitaliste, oblojim „demnitatea” falimentului grecesc, cerem imperativ ajutor pentru năpăstuiţi, dar fără concesii de „suveranitate”. Unii sunt obligaţi (şi trebuie să fie fericiţi) să ajute, alţii sunt „obligaţi” (şi mîndri) să primească. Oricum, a se slăbi cu „austeritatea”!
Noi, conservatori şi pre-senili cum suntem, aşteptam, cu sufletul la gură, un discurs papal în care să se vorbească despre ce avem de făcut cu noi înşine, despre trudnica desăvîrşire lăuntrică, despre „războiul nevăzut”, despre viaţa cumpătată („austeră”), despre Împărăţia care „nu e din această lume”. Aşa scrie la Evanghelie, aşa ne-au învăţat Părinţii Bisericii. Or, ceea ce auzim este un îndemn la fericire lumească, la solidaritate cu zeloţii, la acţiune politică. Atenţiune: nu dispreţuiesc preocuparea pentru bună-starea aproapelui, nu predic ruperea de lume şi de mizeria ei. Mă aştept, totuşi, la un pic de grijă pentru sufletul meu tulbure, pentru neliniştea mea eschatologică, pentru „inactualitatea” vieţii mele interioare. Iar ceea ce mi se oferă e un manifest globalist şi ecologic. Pentru asemenea (reale) probleme, prefer să mă adresez altui ghişeu…
Încununarea derapajului papal a fost gesticulaţia de protocol a preşedintelui bolivian şi reacţia tandră, „creştinească”, a oaspetelui său. Evo Morales, purtînd o vestă pe care se află imprimat chipul eficientului asasin Che Guevara, face cadou Suveranului Pontif o sculpturică de lemn, reprezentînd secera şi ciocanul. Pe mînerul viril al ciocanului vedem imaginea lui Iisus răstignit! Prima observaţie: obiectul e de un kitsch suveran! Se pot face lungi prelegeri despre prostul gust, pornind de la analiza strict estetică a acestui „crocofant” solemn.
Pe de altă parte, avem de a face, aici, cu o dublă falsificare. O falsificare, mai întîi, a vechiului simbol comunist. „Secera şi ciocanul” consacrau, prin juxtapunere, solidaritatea de clasă dintre ţărănime şi proletariat, înăuntrul unei „noi ordini”, pentru care credinţa era „opium” pentru popor, unealtă burgheză de fraierit masele pauperizate. Cum să adaugi acestei ideologii imaginea-cheie a creştinismului, emblema credinţei? Dar falsificarea afectează şi religia: a anexa simbolul luptei de clasă tradiţiei creştine e a face din Iisus o figură premonitivă a marxism-leninismului, a amesteca sofistic tărîmul „Cezarului” cu cel al lui Dumnezeu, a fi, simultan, slujbaş al lui Mamona şi al lui Hristos.
E vorba de înlocuirea ipocrită a discernămîntului prin coreografie de protocol.
Sunt foarte tulburat de această concesie papală. Trecerea secerei şi a ciocanului, de pe steagul URSS şi al partidului comunist chinez, pe panoplia de daruri pioase ale Vaticanului mi se pare o emblemă a haosului spiritual spre care avansăm euforic. Nu mai e vorba, în acest caz, de „iubirea aproapelui”, sau a „vrăjmaşului”. E vorba de o formă de indiferenţă, de anestezie valorică, echivalentă cu suspensia oricărei forme de iubire. E vorba de înlocuirea ipocrită a discernămîntului prin coreografie de protocol. Cred, sincer, că Papa Ioan Paul al II-lea se răsuceşte în mormînt. Şi sper că viitorul Papă va găsi înţelepciunea şi limpezimea lăuntrică să-şi ceară scuze pentru acest gest smintitor al predecesorului lui.
