De același autor
”Numai proştii sunt modeşti” – era de părere Goethe. Se gîndea, probabil, la oamenii înzestraţi care, prin exces de timiditate, sau de spirit auto-critic, nu-şi valorifică talentele. Pînă la un punct, e adevărat că a nu fi conştient de calităţile, de potenţialul tău e la fel de neinteligent, pe cît este de neinteligent să nu fii conştient de limitele tale.
Cunoscută e şi vorba (atribuită) lui Winston Churchill despre Clement Atlee, ministru în cabinetul său din timpul războiului: ”E un om modest şi are multe motive să fie…” Aşadar, mereu, o asociere ironică între modestie şi precaritate funcţională. Înţelepciunea autohtonă merge însă, mai curînd, în direcţia inversă: ”Prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul!” Care va să zică, prostul nu e modest. E ţanţoş. E foarte mulţumit de sine. Îşi contemplă euforic ”realizările”, portretul, virtuţile. Prostul dîmboviţean nu greşeşte, nu poate fi contazis, nu poate fi ”înfrînt”. Are definitiv înfipte, între omoplaţi, aripile victoriei. E prost cu panaş. Se iubeşte, se admiră, se simte de neînlocuit. Scena publică românească e plină de asemenea exemplare, la toate nivelele.
Cîţi miniştri şi cîţi parlamentari aţi văzut în România, care să admită, oricît de rar, că au greşit, că au bătut cîmpii, că, în cutare dispută, dreptate au avut, mai degrabă, adversarii? În cîte discursuri publice aţi auzit, fie şi discret, un subton de incertitudine, de interogativitate, de tatonare prudentă? Prostul crede, de obicei, că un discurs adevărat, un discurs eficient, trebuie să fie linear, răstit, glorios. Fără penumbre, fără loc liber pentru ipoteze colaterale, pentru variante secunde, pentru o fărîmă sănătoasă de relativism. E motivul pentru care cu prostul nu se poate dialoga. N-are incertitudini, n-are spaţiu mintal pentru opinii diferite. De fapt, contează mereu, fără ezitare, pe inteligenţa lui suverană.
Puzderia personajelor de acest fel active pe piaţă semnalează, cred, o maladie cronică a clasei noastre politice, dar şi a gazetăriei, a ”vedetelor” profesionale, a publicului însuşi.
Românul e ”dăştept”. Ştie. Dacă insişti, îţi explică. Dacă nu eşti de acord cu el, eşti prost!
Am în minte cîteva ”cazuri” de manual. Apare des la televizor un parlamentar cu ”competenţe juridice”, care nu se poate exprima decît spălînd pe jos cu toţi interlocutorii din platou. Fiecare propoziţie a lui implică, în subtext, ceva de genul: ”Bă boilor, vă puneţi voi cu mine? Păi vă-ngrop!” Urmează peroraţii şmechere, ironii de precupeţ înstărit, sofisme nemiloase, totul în jurul unui vid intelectual neamenajabil, ferm, ireductibil. Omul are, evident, o ”poziţie” făloasă într-unul din partidele de guvernămînt (drept care i se cere frecvent ”expertiza”) şi nu m-aş mira să ajungă mare mahăr într-o guvernare viitoare. Dar priviţi-l pe actualul prim-ministru: ce aplomb, ce neînfricat joc de glezne, ce tenace promovare a propriei puţinătăţi, a propriului eşec! Mereu cu zîmbetul pe buze, mereu prompt în hîrjoana băşcălioasă a unui de pokerist începător, mereu sigur că e îndreptăţit, infailibil, providenţial. Dacă a fi la pămînt cu ambele arcade sîngerînde şi cu mai multe coaste rupte, dar a te comporta ca şi cînd eşti călare pe Bucifal este o virtute, atunci aceasta e virtutea supremă a premierului nostru. Ce băiat deştept! Ce cap! Ce natură binecuvîntată! Păi altul, mai puţin dotat pentru politichie, îşi lua o mică pauză, se dădea niţel la fund, se odihnea un pic în anonimatul din care a ieşit! Aş! Ţi-ai găsit!. Insul e tot mai atletic! Nu poate fi clintit nici cu buldozerul! Vrea să ne pătrundă, pentru totdeauna, ”în casă şi în gînd”.
Dar gazetarii noştri? Sunt la fel de isteţi şi cînd se produc la Antena 3 şi cînd, brusc, se mută la Realitatea TV, sau la B1. Nu contează dacă ai fost ieri pe frontul de est şi ai trecut, de la o zi la alta, de partea ”duşmanului”. Contează că ai, oricum, dreptate. Întotdeauna! Combaţi, în funcţie de buget, pe orice tanc. ”Azi aici, mîine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut…” Instalaţi pe viaţă în postura de judecători, experţi în capete-n gură şi şuturi la glezne, prepotenţi, demolatori indemolabili, ei au măiestria de a fi, oricum, bine plasaţi. Aţi auzit vreodată vreun ”comando” de presă care să se scuze pentru eventuale calomnii, dezinformări, inoxicaţii voluntare ale publicului? De ce ar face-o? Ar fi o prostie! Or proşti sunt ăilalţi: fraierii din faţa ecranelor, victimile, ”conservatorii”, ”aşa-zisele” elite. Ăia care nu se prea descurcă. A fi inteligent tocmai asta înseamnă: a te descurca! Fără fiţe moralizatoare, fără abuz de bunăcuviinţă, fără bla-bla deontologic…
Deunăzi, am picat pe o emisiune TV, în care un artist, altfel talentat şi ingenios, a scăpat brusc frîiele şi a început să înşire, fără prea multe fasoane, un inventar de succese proprii, de natură să ne lase pe spate: titluri de ”cetăţean de onoare” prin oraşe şi sate, premii, aplauze, citări falnice, leşinuri extatice, în fine tot ce ţine de inventarul unei reuşite, celebrate mai curînd în postumitate…
Nu mai vorbesc de o sumedenie de dănţuitoare de budoar, care îşi etalează, cu surîsuri gonflabile, anexele trupeşti (de obicei contra-făcute), nu mai vorbesc de scriitorii şi scriitoarele care defilează printre noi cu Nobel-ul în raniţă, după ce tocmai au fost la un şpriţ cu Dostoievski şi Nietzsche, nu mai vorbesc de forumiştii care au mereu verdictul la purtător, cu o suficienţă nefisurabilă şi care, mă-nţelegi, se iau la trîntă cu mapamondul, pe baza geniului lor nativ. Las`că nu şade bine nici să spui că dacă erai tu şef pe ”Titanic”, n-ar mai fi avut loc celebra catastrofă, sau că, dacă erai tu ”la cîrmă”, Uniunea Europeană n-ar fi îndrăznit să impună cote de refugiaţi… Dar aici intră în joc şi complicata temă a orgoliului, care deschide un alt palier al discuţiei.
De cîte ori mă întîlnesc, direct sau indirect, cu ipostaze ale fuduliei ca cele de mai sus, îmi spun, melancolic: Ce oameni fericiţi! Ce limpezime lăuntrică! Ce grozav trebuie să fie cînd eşti tot timpul încîntat de prestaţia proprie, sigur pe dreptatea ta, ”stăpîn pe soartă” şi pe semenii tăi. Ce bine trebuie să fie cînd nu te tot întrebi dacă nu cumva ai ratat, dacă nu cumva ai susţinut o eroare, dacă nu cumva ai plictisit lumea, dacă nu e timpul să mai stai puţin deoparte şi să te mai gîndeşti! Ce oameni fericiţi! Şi la cît sunt de mulţi, ce curios rămîne faptul că lucrurile nu prea merg cum trebuie…
