De același autor
Ce spunea vizitatoarea noastră în interviul cu pricina? Că, mai ales, în ştiinţele umaniste şi sociale se lucrează în condiţii grele, că salariile cercetătorilor sînt insuficiente, drept care unii trebuie să le rotunjească acceptînd, în paralel, şi alte locuri de muncă, că, în sfîrşit, avem de a face cu o clară sub-finanţare a activităţii ştiinţifice în general. Şi că e păcat, pentru că potenţialul cercetătorilor români e foarte mare. Interviul vorbeşte, de asemenea, despre necesitatea unei mai intense angajări a partenerilor occidentali în zona estului european, în beneficiul talentelor locale. Mie unuia toate aceste observaţii mi se par corecte şi utile. În schimb, distinsei compatrioate pomenite la început, lectura interviului i-a provocat agitaţiune şi cearcăne. Domnia Sa consideră că interviul păcătuieşte prin „generalizare”, că ne face un „deserviciu de imagine” (adică oferă o imagine „ciobită” a „realizărilor” noastre), că nu e cazul să ne tot lamentăm, ci să luăm ca model „lupta” patriotică a dînsei pentru a cosmetiza cum se cuvine portretul ţării.
Ascultam tristul discurs al interlocutorei mele si mă tot întrebam unde şi cînd mai auzisem genul ăsta de pledoarie. Să nu se supere compatrioata mea, dar era exact discursul ofiţerilor de securitate de dinainte de 1989, cînd îmi interziceau să mă mai întîlnesc cu străini. De ce? Pentru că aveam obiceiul să bombăn: ba că se cam dărîmă biserici, ba că se cam distrug sate şi monumente de patrimoniu, mă rog, tot felul de asemenea critici injuste, de natură să ne „ciobească” imaginea. Or „rufele trebuie spălate în familie”. Şi, în fond, situaţia de la noi e excelentă (e drept, cu unele, mici, lipsuri), iar viitorul nostru e luminos. Patriotismul înseamnă să bagi dificultăţile sub preş, să lupţi împotriva „calomniilor” duşmănoase prin minciună triumfalistă, să arăţi tuturor, ca un activist responsabil, că sîntem mult mai buni decît cred ei, că, oricum, sîntem mult mai buni decît alţii, dacă nu chiar cei mai buni de pe mapamond! E ceea ce numeam pe atunci (şi aş numi şi acum) „patriotism de camuflaj”.
A-ţi iubi ţara nu e a semnala deficienţele existente şi a te strădui să le tratezi. A-ţi iubi ţara e a minimaliza orice deficienţă, oricît de evidentă, sau, şi mai bine, a contesta, vitejeşte, eroic, strămoşeşte, orice „aşa-zisă” deficienţă. Sîntem, pe toate planurile, fete mari, sarea pămîntului, zîna zînelor. Cine nu recunoaşte aceste orbitoare calităţi e trădător, pion al „agenturilor”, venetic, pus să ciopîrţească pămîntul străbun. Odată stabilite aceste „adevăruri”, putem aţipi liniştiţi. Totul e minunat, „în cea mai bună dintre lumile posibile”. Nu mai avem nimic de făcut: doar să ducem „pe culmi” „mîndria de a fi român”!
