De același autor
Mai întîi, marele, ”eternul”, ”monoliticul” PSD dă semne de fisurare galopantă, şi asta, culmea, după ce a cîştigat ”masiv” ultimile alegeri. Preşedintele partidului nu pare foarte mulţumit de premierul pe care l-a desemnat şi de miniştrii săi; vechiul lider, Victor Ponta, bombăne incontinent de pe margine; unii tineri, mai bătăioşi, vor modificări radicale în sfera puterii judecătoreşti şi se arată indispuşi de inerţiile, bîlbîielile, ba chiar ”laşităţile” celor responsabili. Stîngăcii inexplicabile, dacă luăm în seamă experienţa politică a partidului de guvernămînt, ies la lumină în fiecare zi: de la pripa infantilă de a strecura, pe sub uşă, ordonanţa 13, la decizia - online - de a organiza contra-manifestaţii ”pentru salvarea României”, urmată, ridicol, de nerecunoaşterea ei, dar şi de căutarea nevrotică a ”trădătorului” care a făcut-o publică. Nu mai vorbim de hăţişul de promisiuni, retractări, reformulări, amînări şi precauţii legate de ”programul de guvernare”, de sustenabilitatea marilor manevre bugetare etc. A mai fost şi proverbialul Iordache -”altă-ntrebare”, sînt încă în scenă şi marele umorist Daea, şi jucăuşa Firea şi poliglota Olguţa Vasilescu. De neclintit, în optimismul lor ”Zen”, nu sunt decît mohicanii loialităţii crîncene, campionii suficienţei volubile: Andronescu, Nicolicea, Codrin Ştefănescu. Ion Iliescu şi Adrian Năstase abia dacă mai lasă să se audă cîte un oftat, Mircea Geoană prînzeşte ”diplomatic” cu Marian Munteanu, Marian Vanghelie ”dă tare” pe toate canalele, în foştii săi ”complici”. Să fiu pesedist, aş intra la idei. Mi-aş spune că e, poate, momentul, unui reînceput, al unui salvator tratament purgativ… Sunt sigur că există membri ai partidului capabili să se comporte normal (cum a dovedit-o, nu de mult, dl Mihai Chirica, primarul Iaşului).
Cu liberalii, povestea e veche. Trecutul lor ”recent” e de un dinamism greu sistematizabil: o sîrbă orăşenească, cu ”figuri” hip-hop. Cîndva, după `90, au încercat unele ”nuanţe” de generaţie: PNL-AT (Aripa Tînără). Dar au colaborat, încă de-atunci, cu FSN, dar şi cu PAC, cu promiţătoarea Convenţie Democrată (PNL-CD), dar şi cu PD (”Alianţa DA”), plus o uşoară vitamină creştină (ACL) şi iar cu PD (”Platforma Liberală”), apoi cu PSD (USL), cu PDL, cu un pic de Cioloş, niţel USR, şi, în orice caz, fără Tăriceanu care a (re)inventat concubinajul liberalism-socialism, adică dreapta-împrejur spre stînga, cu momente de stînga-mprejur spre dreapta. Alegerile din urmă au fost o catastrofă, şefia partidului e incertă, perspectivele - melancolice. Sunt pe-acolo şi oameni de bine, dar nu se prea văd. Criză teribilă, monşer!
USR-ul îşi trăieşte, febril, pubertatea. Sergiu Moroianu se supără pe Matei Păun, Cristi Ghinea se supără pe Nicuşor Dan, Manuel Costescu cîştigă un loc în Parlament, după care îşi aduce brusc aminte că, de fapt, locuieşte la Londra, Adrian Dohotaru luptă împotriva risipei mîncînd, ostentativ, sărăţele din gunoi, Mihai Gotiu adoarme, trist, în fotoliul Senatului, Nicuşor Dan demisionează din fruntea partidului pe care l-a fondat, Clotilde Armand e… drăguţă. Unii îl vor pe Cioloş, alţii nu. Unii vor referendum-ul pentru familie, alţii nu. Partidul se mîndreşte că, în sînul lui, sunt reprezentate toate opiniile posibile. Deschidere maximă! Portret nobil, planetar, fără exigenţa meschină a unei definiţii orientative.
