Politica cu pupaturi

”(…) Ce veselie! Ce avînt! Ce entuziasm!... A! Sunt sublime momentele cînd un popor martir sfarmă obedele şi cătuşele tiraniei şi, aruncîndu-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitînd trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfînta Libertate şi - te pupă! O!” (I.L.Caragiale, Boborul, 1896).

Andrei Plesu 26.06.2017

De același autor

 

Mi-a venit în minte acest grandios ”moment” caragialian, cînd - după victoria moţiunii de cenzură prin care pesediştii au recunoscut, cinstit, că, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, şi-au numit în guvern miniştri de toată jena - am văzut, la televizor, lungi cozi de admiratori şi admiratoare de partid în jurul lui Liviu Dragnea. Voiau să-l pupe! Să-l pupe rău! Să-şi facă poze lîngă el. Să-l îmbrăţişeze cald. Tocmai avuseseră loc iureşul vitejesc de la Mărăşeşti, bătălia de la Oituz, ofensiva decisivă de la Rovine! Cum să nu-l pupi pe marele învingător? Pe Daddy? Pe strategul care, fie şi pentru o clipă, a făcut să răsune numele patriei, al Teleormanului, al PSD-ALDE-lui, în urechile întregii planete!

 

Lăsînd gluma la o parte, mărturisesc, obosit, că spectacolul de-atunci oferit de parlamentarii neo-socialismului autohton mi s-a părut, stilistic, mai deprimant decît chiar miza ridicolă a întregului episod. Ce amestec de infantilism, ţopenie, slugărnicie, şmecherie ieftină, prost gust! Ideea că depindem de portretele adunate bălos în jurul marelui conducător, de zelul lor mafiot, de plecăciunile lor libidinoase nu îngăduie nici o iluzie. Pe micul ecran se desfăşura o procesiune de mediocri, o combinaţie ţanţoşă de primitivism politic, proastă educaţie, calcul interesat, gelatină umană. Aproape înduioşător era coconetul omagial. Nu le distingeam chipurile, dar le vedeam rochiţele, coafurile, braţetele lacome, posteriorul nemilos, foindu-se drăgălaş în jurul şefului.

 

N-am inventat noi pupătura „prietenească”. Dar i-am adăugat nuanţe inconfundabile. Nu „acolada” de protocol sau de circumstanţă e specialitatea noastră. Nu îmbrăţişarea cordială. Ci ştampila udă aplicată pe obraz sau pe buze, mai ales atunci cînd ea nu are nimic de a face cu afecţiunea reală: e o perfidă afirmare de sine şi un semnal pentru ceilalţi: „Ia priviţi, mă pup cu starostele găştii, ia priviţi, mă pup, la derută, şi cu duşmanii!” „Pupat toţi Piaţa Endependenţi!” Nichita Stănescu, deşi foarte generos, era exasperat cînd tot soiul de veleitari veneau să-i ceară „binecuvîntarea”, asezonată cu două trei vorbe de laudă, rostite public: „Toţi vor un pupu dulce!” Pe Horia Bernea îl iritau diminutivele - şi ele o specialitate a „bucătăriei” naţionale. „Pupici!” - aud şi eu, din cînd în cînd, din partea cîte unui talent confratern. Horia reacţiona nervos: „Prefer «pupoaie»! Mai există şi regionalul „Ti pup dulşe!” şi apetitul mămos („Pupa-o-ar mama pe ea!) şi înjurătura mascată perfid: „Să mă pupi…!” Nu mai vorbesc de variantele peiorative aplicate „pupincuriştilor”.

 

Cititi in continuare pe adevarul.ro

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22