De același autor
Indiferent ce se spune în feluritele talk-show-uri de care avem parte în fiecare zi, stilistica dialogului e, din punctul meu de vedere, mai spectaculoasă şi mai elocventă decît substanţa lui propriu-zisă. Lucrurile pendulează între comic, stupefiant şi întristător.
Numitorul comun al tuturor dezbaterilor televizate e absenţa cronică a unei minimale culturi a comunicării, a bunelor maniere, a exerciţiului logic şi a calmului interior. Chiar dacă participanţii sunt diferiţi ca educaţie (ceea ce e rar), sau ca temperament, rezultatul confruntării dintre ei arată jalnic. Cu masiva contribuţiune a moderatorilor, care nu vin în emisiune ca să afle ceva sau ca să provoace un schimb de idei util telespectatorilor, ci ca să-şi realizeze agenda proprie, să exprime opinii (mai mult sau mai puţin) personale, să domine, propagandistic, scena.
O primă problemă este tendinţa generală a vorbirii în cor. Se întîmplă frecvent ca invitaţii să peroreze simultan, acoperindu-se unul pe altul, străduindu-se să cîştige pe bază de decibeli, să aibă mereu şi definitiv dreptate, să cîştige toate seturile meciului. Privitorul nu rămîne, pînă la urmă, decît cu o singură „idee”, cea auzită cel mai des: „Eu nu v-am întrerupt!”, cu variante („Pot şi eu să răspund?!”, „Lăsaţi-mă să-mi termin ideea!”, „Nu vă întrerup, dar nici nu pot să vă las să spuneţi minciuni!” etc.).
Caracteristică pentru psihologia vorbitorilor este siguranţa de sine dusă pînă la autism. Nu există registrul interogaţiei asumate, al dubiului, al tăcerii. Se poartă certitudinea de beton, siguranţa de sine indemolabilă: nici un argument nu o poate relativiza. În cel mai bun caz, ea se transformă în furie şi în ofensă demolatoare la adresa ”adversarului”. În general, nu se practică – nici măcar de faţadă – atenţia faţă de interlocutor. E limpede că, în timp ce vorbesc alţii, fiecare se gîndeşte deja la ce va spune cînd îi va veni rîndul.
Unul dintre cele mai uluitoare tipuri de emisiune-dezbatere este cel în care nu avem „invitaţi” şi „moderatori”, ci un grup restrîns de salariaţi ai aceluiaşi trust, care se distrează copios între ei, într-un consens de monolit, ca şi cum ar sta de vorbă la un chef privat. Uluiala provine din faptul că discursul e negru, apocaliptic, fără speranţă, dar „ambalajul” discursului e de o inexplicabilă bună-dispoziţie. Ni se spune că trăim sub o dictatură, că ţara e în ghearele unui regim sinistru, că totul merge anapoda, dar spiritul critic, dacă nu direct panica, se exprimă sub forma unui şirag de poante, giumbuşlucuri, bancuri de internat, ironii hoaţe, hohote de rîs, ocheade băşcălioase, mici golănii de stadion. Nu e clar cum stăm de fapt. E de rău sau nu e chiar aşa? Vine catastrofa sau mai avem timp de cîteva glumiţe? O mare ameninţare adastă asupra noastră sau totul e un moft, în care rămîne timp berechet pentru „entertainment”? „Dizidenţii” dictaturii anterioare erau, totuşi, ceva mai melancolici. Nu prea le dădea mîna să se amuze, să distreze populaţia cu jocuri de societate, să facă cu ochiul spre „spectatori”. Dar se vede treaba că nici ”dizidenţa” nu mai e ce a fost…
Încă o problemă: protagonistul prezent în mai toate studiourile tinde să devină impersonal. Nu iese din „mesajul” partidului nici cu o iotă. Şi cum partidul n-are, de regulă, nici viziune, nici program, e inevitabil ca reprezentanţii lui să nu fie nici ei înarmaţi cu aşa ceva. N-au idei, n-au imaginaţie, n-au nici măcar formulări memorabile. Totul e plat, previzibil, organizat strategic pe principiul „dă-i la cap!”, „nu-l ierta”, „strigă mai abitir decît duşmanul!” Măcar pe vremuri se băteau cîmpii în numele unui singur partid. De cînd cu democraţia, bătaia de cîmpi a devenit polifonică. „Partidul nostru” se distribuie în multiple formaţiuni distincte, care de care mai făloase, mai „îndreptăţite”, mai mulţumite de ele însele.
Pe scurt, plictiseala e cu atît mai intensă, cu cît tămbălăul e mai mare. „Soluţiile” de propagandă electorală sunt soluţii standard, construite fie pe teme patriotice, fie pe neconvingătoare pariuri de generaţie, fie pe promisiuuni veştede. Grafică sub-mediocră, texte nătînge, sloganuri obosite. Din cînd în cînd, se încearcă gesturi extravagante, de natură să adîncească ebrietatea electoratului. Saltul cu paraşuta, de pildă: exact genul de demonstraţie care lipseşte mai mult românului contemporan! Dar şi vizitele mistice ale premierului pe la locuri sfinte, sau pe la beatificări solemne sunt tot un fel de salturi cu paraşuta. Ni-l putem închipui pe Che Guevara pupînd moaşte?
De curînd, am văzut, pe YouTube, un filmuleţ în care cîţiva alegători dintr-o comună prahoveană erau întrebaţi cum e cu alegerile din 25 mai. Unul dintre ei, invitat să spună cu cine va vota, a răspuns prompt: „Cu cine pică!” Omul înţelesese că totul seamănă a loterie. Dar chiar şi aşa, chiar cînd şansele de cîştig real sunt minime, e nevoie, totuşi, să joci! Aşa că îi invit pe cititori să meargă la vot. De picat, tot o să pice ceva. După care distracţia va reîncepe.
Articol publicat si pe site-ul adevarul.ro.
