De același autor
Era firesc, după ce PSD a pierdut alegerile, să asistăm la drastice „restructurări“. Dar o restructurare ratată e mai rea decît amînarea sine die a restructurării. În loc să producă limpezire, în loc să redistribuie competenţele, loialităţile şi vinovăţiile, ea sfîrşeşte prin a spori haosul şi prin a accelera derapajul. În mintea mea, aş fi ales una din următoarele două variante:
1. Varianta „soft”: Aş fi sancţionat (pînă la excludere) pe cei direct responsabili de bunul mers al campaniei, respectiv pe cei care, prin erorile lor de comportament, de tactică şi de limbaj, au făcut rău. E cazul dnei Gabriela Vrânceanu Firea, agresivă, mediocră şi inadecvată (vezi, de pildă, incriminarea lipsei de urmaşi a candidatului ACL, dar şi multe altele), sau a dlui Mirel Palada, care a reuşit, cu maximă stîngăcie stilistică şi cu un soi de ţîfnă provincială, să-şi pună presa în cap în mai multe rînduri.
La nivel mai înalt, Dl. Liviu Dragnea ar fi trebuit, de asemenea, cum i-a recomandat un coleg, să facă un pas înapoi. Performanţa lui „organizaţională” s-a dovedit – nu pentru prima oară – şubredă. E unul dintre „artizanii” eşecului şi, în mod normal, nu mai are dreptul la o poziţie de leadership. Sancţionabili sunt, de asemenea, toţi cei care au creat marea problemă a votului din diaspora, indiferent la ce nivel. Ancheta în curs ar trebui să se desfăşoare într-un ritm mai vioi. Oricum, dl. Stanoevici ar trebui să plece jenat. N-am cum să ştiu detalii administrative cu privire la acţiunea electorală dintr-un judeţ sau altul, dar probabil că nici abilităţile „tehnice” şi „retorice” ale unor şefi locali, nici legea ruşinoasă a traseismului „legitim” n-au ajutat prea mult. Pe de altă parte, într-o ţară cu tradiţii politice aşezate, primul care demisionează într-o asemenea situaţie e perdantul de la vîrf. Nu poţi rămîne, cu scorul obţinut de dl Victor Ponta, preşedintele partidului învins.
2. Varianta radicală. Partidul trebuie reformat din rădăcini. Aş fi exclus, fără „acomodări”, din rîndurile lui, pe toţi cei care au avut, au, sau sunt pasibili de a avea probleme penale. Ei sunt aceia cărora li se „datorează” imaginea partidului corupt, mereu în dialog cu DNA, mereu „salvat” prin votul îndărătnic al parlamentarilor co-interesaţi. Evident, în acest caz, ar fi vorba, practic, de o dizolvare şi o reîntemeiere a partidului, pornindu-se, oarecum, de la zero. Aşadar, curăţenie generală, dar şi recalibrare doctrinară, reangajare de bună credinţă, spor de gîndire. Stînga are nevoie de un partid nou, modern, cuviincios, inteligent. Figuri noi, idei noi, morală nouă. Fără naşi, fini, veri, neveste, pile, impostori.
Ceea ce se întîmplă în realitate nu face, din păcate, decît să confirme năravurile tradiţionale ale partidului. Se ţinteşte alături de ţintă, se iau măsuri pe criterii de gaşcă, de aranjamente lucrative, de camuflaj. Hodoronc-tronc cad capete „colaterale”. Geoană pare distribuit în rolul victimei eterne, Vanghelie se trezeşte „ejaculat” (e expresia lui) fără „preludiu”, iar Şova şi Ghiţă sunt sacrificaţi şmecher pentru a „garanta” obiectivitatea. În rest, rămîne cum am vorbit. Ba nu: brusc apare şi marea problemă Iliescu. N-am motive speciale să fiu avocatul preşedintelui de onoare al partidului. Cîndva, am avut cu dînsul o polemică publică, uitată îndeobşte de cei care se căznesc să-mi facă un portret de oportunist. Dar „onoarea” unui partid care se simte dezonorat de cel care l-a fondat, l-a tractat electoral şi a fost, în consecinţă, numit „preşedinte de onoare”, devine ridicolă. Comunism? Cu Che Guevara şi cu şapca lui Mao la butonieră? Cu discursuri admirative despre partidul comunist chinez? Să avem pardon. Prin comparaţie, dl. Iliescu e un politician mult mai articulat decît puzderia de trepăduşi versatili care pare să constituie, azi, masa partidului. În plus, nu s-a sfiit să critice sever derapajele de ultimă oră ale „colegilor” şi asta în timp ce „adversarul” lui, fostul preşedinte Constantinescu, găsea potrivit să-i cădelniţeze.
L-am văzut, în ultima săptămînă, pe Marian Vanghelie mitraliind nemilos metehnele partidului şi ale membrilor lui notorii. Se sparie gîndul! Dar nu poţi să nu te întrebi cum a trăit dl. Vanghelie cu asemenea „adevăruri”, în lungii ani de dinaintea excluderii sale? Şi cum ar fi trăit cu ele dacă n-ar fi fost exclus? Sunt mistere strategice şi morale la care noi, muritorii de rînd, nu avem acces.
Scurtă anexă dîmboviţeană.
Dl. Tudor Gheorghe, în marea sa conferinţă de presă ţinută la Roman, suferă că stăm sub blestemul unui preşedinte care „chinuie limba română”. Cînd mă gîndesc prin ce suferinţe va fi trecut rapsodul trăind, o viaţă, sub alintul limbii de lemn din Scînteia, sau ascultînd, la senectute, discursurile parlamentarilor şi miniştrilor noştri post-revoluţionari, nu pot să nu mă umplu de compasiune. Dar să nu dispere: să stea cu ochii pe televizor şi să se scalde în talentele lingvistice ale doamnei Grapini, în fineţurile neaoşe ale dlui Palada, în farmecul trans-gramatical al dlui Tăriceanu. Încet-încet, îşi va regăsi seninătatea!
