De același autor
Dacă mormăi, bombăni, te declari dezamăgit sau perplex dinaintea unui comportament public şi al unui joc de glezne pe care nu le anticipai, se cheamă că n-ai caracter. Prin urmare, pentru dl Băsescu, atunci cînd faci o nefăcută, nu tu eşti lipsit de caracter, ci cel care ţi-o semnalează. E cazul meu: m-am mirat că dl Băsescu ţine, de la o vreme, discursul pe care, în 2012, îl ţineau adversarii săi politici: un discurs mai curînd anti-american, anti-EU, anti-Kovesi. Mi s-a părut inelegant să aduci, în lupta politică, argumente populiste de ordin etnic („Julien”, „Werner”...). Inelegant mi s-a părut şi să-i califici pe gazetarii care te-au apărat ani de-a rîndul drept „lingăi”. Greu sistematizabilă e şi repoziţionarea pe scena publică a celui care părea să fi depăşit episodul „soluţiei imorale”: fuziune cu UNPR, racolare de inşi mai mult sau mai puţin „dubioşi” (după criterii pe care el însuşi le socotea, mai demult, inconturnabile, cum ar fi apartenenţa la reţeaua ofiţerilor „acoperiţi”), consensuri de conjunctură cu de-alde Ghiţă, sau Dragnea etc. Din cînd în cînd, apar şi mici momente comice: Traian Băsescu ca apărător al lui Brâncuşi. Ce dovedesc toate astea? Că subsemnatul n-are caracter! Pe de altă parte, dacă l-aş aplauda non-stop, aş fi, probabil, trecut la „lingăi”. Eu unul rămîn „dilematic”. La drept vorbind, nu mai ştiu cu cine am de-a face. Cine e, de fapt, Traian Băsescu? Îi sînt aproape recunoscător că mă determină să-mi pun această întrebare şi să-mi reevaluez, retrospectiv, raportarea la portretul său politic.
Voi începe prin a spune care este definiţia pe care eu o dau „caracterului”. A avea caracter e a nu încerca să falsifici realitatea, în funcţie de interesele tale imediate, sau de vanitatea ta ultragiată. Pe româneşte: să te abţii să minţi. Or „probele” pe care dl Traian Băsescu le aduce pentru a susţine descalificarea mea morală sînt minciuni aproape candide. Le iau pe rînd:
1. L-aş fi curtat asiduu pe dl Petre Roman, ca să capăt postul de ministru al Culturii. E fals. Am fost numit ministru al Culturii la propunerea lui Mircea Dinescu, la sfîrşit de decembrie 1989, cînd nu ştiam nimic despre noul prim-ministru. Nu avusesem cînd să-i fac curte, nu apucasem, ca dl Băsescu niţel mai tîrziu, să strig pe o scenă electorală: „Petre, eşti cel mai bun!” (după care, a urmat o lentă şi radicală uzurpare a „idolului”, pe măsura marelui caracter al uzurpatorului). Dl Băsescu ar fi trebuit, mai curînd, să-şi amintească de alte episoade ale „carierei” mele ministeriale, nu tocmai „omagiale” faţă de şeful guvernului din care făceam parte: demisia din decembrie 1990 (în semn de protest faţă de reacţia inadmisibilă a executivului faţă de încercarea familiei regale de a intra în ţară), o demisie renegociată laborios într-o şedinţă de cabinet de peste şase ore. Sau comunicatul Ministerului Culturii împotriva manifestărilor minereşti din iunie 1990, un comunicat care m-a făcut suspect de „nesolidaritate guvernamentală”. Ca să nu mai spun că eram aşa de îndrăgostit de postul de ministru, încît l-am părăsit, prin demisie, după numai doi ani, refuzînd oferta (lui Petre Roman) de a rămîne în guvernul Stolojan ca ministru de Externe.
2. L-aş fi ridicat în slăvi pe preşedintele Emil Constantinescu, pentru ca, după ce n-a mai fost preşedinte, „să-l fac pulbere”. Caracterul ar trebui să-l determine pe domnul Băsescu să facă lista „odelor” pe care le-am cîntat, slugarnic, lui Emil Constantinescu, cînd era „şef”. Eu nu-mi amintesc niciun text şi nicio declaraţie de acest tip. Aşadar, pînă la proba contrarie, dl Băsescu minte! (Şi marile caractere mai mint cîteodată...).
3. Dl Traian Băsescu pretinde că „l-am lăudat” vreme de două mandate. Asta e chestia cea mai gogonată! Dar nu mă mir. Foarte multă lume crede acelaşi lucru, sub stimulentul locvace al Antenei 3... Am, deci, o nouă surpriză: dl Băsescu ca portavoce al necruţătorului post de televiziune, care a şters cu el pe jos cel puţin zece ani! Nu voi contesta faptul că, într-adevăr, am votat pentru Traian Băsescu în 2004, socotind că varianta Năstase era, contextual, perimată. Am votat pentru Băsescu şi în 2009, explicînd, într-un articol, de ce, în ciuda dezamăgirilor mele, îl consideram mai plauzibil decît pe Mircea Geoană. În rest, am publicat, de-a lungul celor două mandate băsesciene, vreo 10 sau 12 texte critice, care l-au iritat pînă într-atît încît, într-o emisiune televizată, a trecut la ameninţări directe…
Aşadar, despre ce „laude” vorbim? Şi ca să lămurim lucrurile cu probe, voi face publică demisia mea de la Cotroceni (3 mai 2005, adică la numai patru luni după începerea „slujbei”), din care rezultă, cred, o limpede şi definitivă „nepotrivire de caracter”. Ezit, de mai multă vreme, să public acest document. Mi-am spus, de curînd, că ar fi mai elegant s-o fac după alegeri, ca să nu am aerul că sabotez campania dlui Băsescu. Dar agresivitatea rudimentară a fostului preşedinte şi… lipsa mea cronică de caracter m-au determinat să trec peste acest scrupul. Iată textul:
Domnule preşedinte,
