De același autor
Şi că dacă vrem să o însănătoşim, trebuie să începem prin a pune un diagnostic corect. Pentru mine, patriotismul nu e o chestie de şpriţuri şi vorbe, o lăcrămoasă încîntare de sine, ci un bun dozaj de îngrijorare şi efort. Nu să-ţi faci pijama în culorile tricolorului, nu să te risipeşti în sloganuri de provincial trist, ci să priveşti lucid în jur, să pui degetul pe rană, să identifici la timp microbul letal. Am, în această convingere, aliaţi de mult mai mare anvergură decît mine:
Eminescu: „Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respecă adînc se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale“ (Din manuscrise, Opere, vol.IX, p.459-460). Caragiale: „Tinere, să-ţi fie patria scumpă şi sfântă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respectezi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă şi paradă. Ba, ai dreptul şi datoria să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, cari, în loc s-o iubească şi s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună, bună de tocat” („Universul“, 24 septembrie 1899, Notiţe critice). Tot Caragiale: „Elementele de succes (în România, n.m.A.P.): măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl.,şcl, - în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvint, moftul...“ (apud I.L.Caragiale, Despre lume, arta şi neamul românesc, ed. Dan C. Mihăilescu).
Am mai publicat aceste texte, laolaltă cu altele, de acelaşi fel, semnate şi de alţi mari români, de la Dimitrie Cantemir la Ion Ghica, de la Octavian Goga la Emil Cioran. N-ajută! Dar ceea ce se întîmplă în ţară de o bună bucată de vreme merită, totuşi, semnalat ca simptomatologie primejdioasă, în ciuda „daco-romanilor“ năbădăioşi, pentru care deriva pompoasă e o formă de vitejie strămoşească. Iată „bubele“ la vedere:
1. Majoritatea celor de la vîrful clasei politice nu se concentrează pe construcţie şi viziune, ci pe acomodare rentabilă şi pe căpătuială privată.
2. Mai toate figurile aflate în mişcare pe scena politică sunt carente la mai multe capitole: limba română, îndemînare retorică (înlocuită, îndeobşte, de pletoră demagogică), charismă, onestitate, stil.
