De același autor
De curînd, întîi-stătătorul ortodoxiei sârbe, Patriarhul Irineu, a împărtăşit lumii explicaţia inundaţiilor din Balcani: ele sunt rezultatul mîniei dumnezeieşti faţă de travestitul Conchita Wurst (care a cîştigat concursul „Eurovision“) şi faţă de devierile sexuale în general.
Teologia ortodoxă acordă o mare importanţă tainei supreme: Dumnezeu nu e la îndemîna facultăţilor de cunoaştere omeneşti; calea optimă spre El este „calea negativă“, apofatică, adică aceea care admite că mai curînd putem spune ce nu este Dumnezeu, decît ce este. Vladimir Lossky dedică un întreg capitol din cartea sa clasică despre mistica răsăriteană, „întunericului dumnezeiesc“: un întuneric „supraluminos“ şi, tocmai de aceea, orbitor. Dumnezeu există în alt registru decît cel al „existenţelor“ curente şi nu e, prin urmare, inteligibil, în sensul în care sunt inteligibile cele ale lumii.
Dar iată că un mare ierarh al unei Biserici surori a trecut, suveran, pragul cunoaşterii Celui Care „a făcut cerurile şi pămîntul”. N-a ajuns, poate, în cămara intimităţii Sale, n-a pătruns în „Sfînta Sfintelor”, dar a găsit o breşă sau „a avut pe cineva” la biroul de pedepse şi recompense din marea împrejmuire a administraţiei divine. Acolo lucrurile sunt clare. Nu e loc pentru mister, pentru penumbre, pentru smerenie. E vorba strict de o contabilitate geometrică, „evidentă”, imediat previzibilă. Totul e atît de simplu, de „logic”, încît aproape că nu mai e nevoie de Judecătorul Suprem. El se poate ocupa de lucruri mai subtile, mai diafane. Distribuţia – proporţională – a măsurilor punitive se poate rezolva aproape birocratic, la nivel de „experţi”, extraşi, eventual, dintre capii bisericii…Ca de pildă acum, pe malurile Dunării: travestit austriac victorios în nord, la Copenhaga – ergo ploi devastatoare în sud. Homosexuali euforici (preponderent în vestul neortodox) – ergo 50 de morţi în Serbia. E la mintea cocoşului.
Să ne înţelegem. Nu scriu acest text ca să dezbat problema comunităţilor LGBT (lesbiene, gay etc.). Din punctul meu de vedere e treaba lor să se comporte liber, asumîndu-şi riscurile sociale…şi transcendente ale opţiunii lor. Ceea ce mă irită e transformarea unei „specificităţi” în ideologie şi a unei deprinderi private în militantism arogant, invadînd spaţiul public. Dar într-o religie care îţi cere „să nu judeci”, să te mînii împotriva păcatului, nu a păcătosului, să practici iertarea, să-ţi iubeşti vrăjmaşul, declaraţii ca aceea a Patriarhului Irineu (al cărui nume înseamnă, în greceşte, „pace”!) semnalează, după părerea mea, un fel de a te substitui lui Dumnezeu, sau, măcar, un fel de a declara „de conivenţă” cu El, într-un suspect acces de slavă deşartă.
Nu cred că faci un serviciu Bisericii şi credinţei funcţionînd preponderent ca un soi de procuratură. Nu cred că a lupta, creştineşte, împotriva păcatului, înseamnă, pur şi simplu, a stimula, sadic, spaima de pedeapsă. Nu cred că supunerea pe bază de frică e cea spre care ne îndeamnă Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh. Şi nu cred că a încuraja confuzia dintre „mister” şi „arbitrar” e un mod înţelept de a-L sluji pe Dumnezeu.
Dumnezeu nu poate fi arbitrar. Cînd decide să amendeze radical fărădelegile din Sodoma şi Gomora, El nu pîrjoleşte Sarmisegetuza, ci chiar Sodoma şi Gomora. Uciderea a 50 de drept-credincioşi sîrbi, din cauza derapajelor austriece, daneze, sau globale nu ilustrează, cred, ”stilul” dumenzeiesc. Ar mai fi, poate, de amintit şi episodul de după potopul biblic, cînd Creatorul pare să-şi regrete severitatea: ”Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut” (Facerea, 8, 21). Sau: ”…nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiiască pământul" (Facerea, 9, 11).
Problema păcatului şi a răului fac parte din interogaţia cea mai delicată, mai greu de sistematizat, mai primejdioasă, a teologiei creştine. Nu o poţi reduce la un trivial ”curs scurt”, nu o poţi exprima în frazeologia mecanică a unui absolvent la fără frecvenţă. E ridicol (şi necreştineşte) să-i spui prompt bolnavului că e bolnav fiindcă e păcătos. La fel de ridicol pe cît este să-i spui cîştigătorului la loterie că a reuşit fiindcă a fost „cuminte”.
Şirul sofismelor care pot rezulta dintr-o asemenea gîndire „de lemn” este inepuizabil: Eminescu va fi fost mare păcătos, de vreme ce a murit tînăr şi bolnav, în vreme ce Clint Eastwood, bătrîn şi bogat, va fi fiind un mare ascet iubit de Dumnezeu. Novalis – un damnat, Hugh Hefner de la Playboy (înfloritor la 88 de ani) – model de virtute bine răsplătită. Să nu uităm, totuşi, că există marea temă a „dreptului pedepsit” (vezi „Cartea lui Iov”), că există păcătoşi care trăiesc bine şi virtuoşi care o duc rău, că există – chiar în Evanghelie - tîlhari mîntuiţi şi prostituate iertate, şi există, în sfîrşit, o taină a Judecăţii finale, ale cărei proceduri şi criterii nu ne sunt la îndemînă.
Dumitru Stăniloae îşi lua, pe bună dreptate, distanţă faţă de ceea ce numea „teoria penală protestantă”. Fireşte, ea nu trebuie înlocuită printr-un laxism vesel, pe gustul „corectitudinii politice”. Dar nici practicată milităreşte, ameninţător, cu suficienţa unui „ales” care a pătruns, prin efracţie, în cămara harului…
Articol publicat si pe site-ul adevarul.ro.
