De același autor
De curînd, a apărut în „Die Welt”, un editorial al sociologului german Wolf Lepenies despre viitorul Ucrainei. Teza editorialului valorifică, în orizont european, analizele unui tînăr istoric ucrainian, Andriy Portnov, cu care am avut şi eu prilejul să stau de vorbă, vara trecută, la Institutul de Studii Avansate din Berlin.
E bine, atunci cînd încerci să înţelegi situaţia unei ţări diferite de a ta, să acorzi o atenţie specială localnicilor. Sunt întotdeauna – mai ales dacă e vorba de oameni cultivaţi – mai riguroşi în comentariile lor decît reportajele curente de televiziune. Andriy Portnov ne atrage atenţia că istoria Ucrainei nu se epuizează într-o unică „naraţiune”: memoria ţării e o memorie pestriţă, o juxtapunere de ”poveşti” şi interpretări distincte, în care e greu să separi dimensiunea rusească de cea propriu-zis ucraineană. Etnic vorbind, lucrurile sunt încă şi mai complicate: la sfîrşitul secolului al 18-lea, Herder vorbea despre numeroasele ”mici populaţii sălbatice” care ocupau teritoriul ucrainean, cam în felul în care un amalgam asemănător precedase constituirea civilizaţiei vechi greceşti. Dar, pentru a rămîne la dihotomia fundamentală „ucrainean-rusesc”, să amintim echivocul semnificativ al noii monede „naţionale” introduse de preşedintele Kucima, înainte de „revoluţia portocalie”: bancnotelor li s-a dat un nume ucrainian (grivna), iar monedelor metalice – nume rusesc (copeici). Distribuţia lingvistică a ţării nu e, nici ea, uşor de sistematizat. Portnov arată, cu argumente, că, în Ucraina, faptul de a vorbi ruseşte nu e, în mod necesar, o dovadă că eşti rus (sau pro-rus).
Wolf Lepenies e de părere că soluţia actualei crize ucrainene trebuie să pornească tocmai de la recunoaşterea lucidă, nepartizană, a structurii multiple, diversificate a ţării. Ucraina, spune el, nu ar fi bine plasată nici în blocul „Rusiei Mari”, dar nici în acela al Uniunii Europene şi, cu atît mai puţin, în blocul NATO. Ea ar trebui să rămînă o ”turnantă”, un interval, un ”spaţiu de negociere” (”Trading Zone”) între cele două lumi, o zonă de trecere, de reciprocă acomodare a Occidentului la Rusia şi a Rusiei la Occident. Un model echivalent ar fi, în opinia savantului german, Turcia, aşezată şi ea între Europa şi lumea islamică şi necesară tocmai pentru că are această poziţie specială, de mediator privilegiat.
Putin greşeşte, deci, cînd vrea să rusifice Ucraina, tot astfel cum Erdogan greşeşte cînd vrea să islamizeze Turcia. Dar nici Uniunea Europeană nu trebuie să mizeze pe ipoteza nerealistă a preluării celor două ţări ”în sistem”.
În ce mă priveşte, în ciuda vechii mele simpatii pentru Wolf Lepenies (fără de care n-aş fi putut înfiinţa Colegiul Noua Europă din Bucureşti), nu pot fi de acord cu rezonabila lui concluzie. Şi despre România s-a vorbit mereu ca despre o ”turnantă” între Est şi Vest, între Orient şi Occident. Avem, chipurile, prin har geopolitic, vocaţie de ”intermediari”. Misiunea noastră este ”sinteza”. Am trăit însă, pe pielea noastră, consecinţele acestei non-apartenenţe, ale acestei plutiri ”conciliante” în no-man`s land. În lumea de azi, globalizarea face încă şi mai dificilă situarea în afara oricărei definiţii. Nu orice ţară îşi poate permite neutralitatea Elveţiei, bine protejată de vecinătăţi paşnice şi prospere, prosperă ea însăşi, asumată amical, ca atare, de comunitatea continentală. Ucraina stă însă între un agresiv apetit imperial şi o sumă de bune (şi politicoase) intenţii europene. Salvatoare nu poate fi decît o opţiune limpede. Nu o opţiune între două construcţii religioase (ca în cazul Turciei), înte două tipuri de bunăstare (ca, să zicem, în cazul Norvegiei), ci între ”normalitatea” valorilor democratice şi derapajul, mereu posibil, spre precaritate economică şi autoritarism. Ideea de a transforma Kievul într-un loc de întîlniri ”diplomatice” între Moscova şi Bruxelles mi se pare candidă şi neproductivă.
Altceva este, cred, demn de luat în seamă, din perspectivă românească, în criza ucraineană. Andriy Portnov crede că lucrurile au mers pe o cale greşită încă de pe vremea ”victoriosului” Iuşcenko, în a cărui guvernare s-au pus mari speranţe în materie de modernizare, de reformă politică şi administrativă etc. Or, ”marea schimbare” anunţată şi sperată de toată lumea n-a avut loc. Ucraina ”postrevoluţionară” s-a prăbuşit sub corupţie şi incompetenţă. Rezultatul? Nostalgicii şi pro-ruşii au recîştigat teren şi şi-au transferat aşteptările neîmplinite asupra mamei Rusii şi a ”întreprinzătorului” Putin.
Să facem un scurt exerciţiu de imaginaţie. Să zicem că ar exista, teritorial şi statal, două Românii: una comunistă, rămasă sub Ceauşescu (sau sub urmaşii lui) şi, alături, una ”europeană”, ”postdecembristă”. Îmi este, din păcate, uşor să-mi închipui că cei 46% dintre cetăţenii României ”noi”, care spun, azi, că era mai bine înainte de 1989, ar fi spontan de acord ca România ”vecină”, cea comunistă, să ne ”anexeze”. Ceauşescu ar organiza un referendum, Uniunea Europeană ar protesta ”diplomatic” şi ar bloca fondurile cîtorva magnaţi din ţara agresoare, dar pe străzi vor defila, ”pacific”, cîteva tancuri, iar poporul va saluta, cu entuziasm, sigur de buna lui alegere, revenirea la matcă. Ar putea fi calificată o astfel de acţiune ”ceauşistă” drept brutală, nedreaptă, abuzivă? Nici vorbă. Parcă americanii n-au intrat în Afganistan?
Pe scurt: corupţia şi incompetenţa ne-ar putea costa mult mai mult decît ne imaginăm. Nu doar o scădere a nivelului de trai, ci o scădere a capacităţii de a spera, de a opta, de a rămîne cu adevărat independenţi. Orice ţară administrată catastrofal devine o ilustare tragică a vulnerabilităţii. Asupra oricărei ţări în dezordine planează destinul unei Ucraine…
Articol publicat si pe site-ul adevarul.ro.
