De același autor
La sfarsitul anilor ’90, cand Romania spera sa fie admisa in NATO, tarile membre aveau obiceiul sa ne incurajeze printr-o formulare stereotipa, intrata rapid in limbajul de lemn diplomatic: “Veti fi admisi. Problema nu mai e daca, ci doar cand”. Imi amintesc ca, de multe ori, oarecum obosit de aceasta retorica, obisnuiam sa adaug: “Problema nu e nici daca, nici cand, ci, mai degraba, in ce”. Era evident ca NATO se afla in plina restructurare. Nu mai semana cu organizatia nascuta cu decenii in urma, in atmosfera Razboiului Rece. Aveam sa fim admisi, asadar, in cu totul alta institutie decat cea la care visasem pe vremea Cortinei de Fier si a spaimelor istorice legate de marele vecin de la Rasarit. Astazi, ne aflam in pragul Uniunii Europene. Votul negativ dat Tratatului Constitutional de Franta si Olanda pare sa puna, dintr-o data, in discutie intregul esafodaj al comunitatii la care aspiram. Ne aflam din nou in situatia de a ne intreba nu daca vom fi integrati, nu cand va avea loc evenimentul, ci in ce vom intra. Uniunea Europeana nu poate traversa aceasta criza fara importante schimbari doctrinare si strategice. S-ar zice ca ajungem intotdeauna prea tarziu. Sau mai rau: ca purtam ghinion organizatiilor pentru care optam.
Regret, fireste, ce s-a intamplat, mai ales daca iau in calcul complicatiile posibile cu care se vor confrunta in viitorul apropiat Bulgaria si Romania. Pe de alta parte, inclin sa calific “esecul” franco-olandez drept un necaz fericit, cu un eventual efect trezitor pentru tehnocratia bruxelleza. Mai devreme sau mai tarziu, socul acesta trebuia sa se produca. Uniunea Europeana incepuse sa se considere, prematur, un “de-la-sine-inteles” al istoriei europene, o solutie garantata, o voioasa fatalitate. Or, iata ca popoarele europene sunt departe de a o accepta pe nemestecate: ele nu par pregatite sa digere neglijent si pripit tocatura comunitara, ca pe un fast-food la indemana. Au inca dubii, nelinisti, insatisfactii. Uneori, au alte prioritati decat cele decise la varf de elita politica. Si primul semnal de alarma pe care criza de azi il pune dinaintea Bruxelles-ului e legat tocmai de fractura survenita (pe nesimtite?) intre lumea politicienilor comunitari si aceea a populatiei comunitare. Intrebarile si solutiile unora nu se intersecteaza cu intrebarile si solutiile celorlalti. De o parte, un soi de avant romantic (in cel mai bun caz), de cealalta, viata zilnica, densa, prozaica, prost dispusa. De o parte, euforia planificarii de laborator, de cealalta, rezistenta tenace a realitatilor. S-a spus, la un moment dat, ca ideea europeana e o idee prea nobila pentru a fi lasata pe seama alegatorului de rand. Dar daca asa stau lucrurile, alegatorul de rand nu trebuie intrebat. Isi pot permite asta marile democratii europene? Sau va trebui, poate, sa admitem ca, pentru a consolida valorile europene, ar fi preferabil sa punem intre paranteze unele din valorile statului de drept? Iata o dilema perversa, de natura sa ofere un orizont tenebros marsului triumfal la care, pana mai ieri, consimteam fara ezitare...
De o buna bucata de vreme, ne-am complacut sa fim martorii placizi ai unei evolutii pernicioase: Europa a devenit o ideologie. Noi, cei din Est, stim inca foarte bine ce efect devastator are transformarea unui gand sau a unui crez in ideologie, adica in program abstract, in schema fanatica, in idee fixa. Ideologia e o forma de birocratizare a gandirii. Viul e obligat la regularitate mecanica, reflexia e inlocuita prin “adeziune” oarba. Nimic nu rezista toxinei brutale a ideologicului. Credinta devenita ideologie sucomba in pietism gaunos, dreptatea devenita ideologie sfarseste in judecata criminala, frumusetea devenita ideologie cade in calofilie kitch. Nici splendoarea ideii europene nu supravietuieste igienic, daca se lasa contaminata de reflexe ideologice: demagogia “casei comune”, reglementarea optimismului, monumentalizarea tactica a “spiritului comunitar”, suprematia administratiei si a contabilitatii n-au cum sa configureze un portret convingator nici pentru membri, nici pentru aspiranti. Europa, in speta Uniunea Europeana, trebuie sa se grabeasca a-si recupera fragezimea organica, firescul, dimensiunea omeneasca. Altfel, risca sa expire aseptic, intr-un vraf de dosare si discursuri.
Din dorinta legitima de a fi functionala si echitabila, Uniunea Europeana a uitat sa mai fie simpatica. Ea e, mai tot timpul, o instanta penalizatoare, o cursa cu obstacole. Pusa neincetat in situatia de a controla, admonesta, limita, dascali, Uniunea Europeana a ajuns sa-si faca o imagine de soacra hartuitoare, de pedagog acru. Ea creeaza obligatii si reguli drastice, iti intra in gospodarie, in buget, in deprinderi si traditii. E usor sa spui “nu” unei organizatii care-ti spune ea insasi “nu” de dimineata pana seara. Te poti satura sa te acomodezi la nesfarsit instinctelor ei castratoare. Ai, uneori, impresia ca ti se ofera stabilitate si bunastare pe socoteala libertatii proprii, ceea ce suna prost si in Vest, si in Est. Stim, nu se poate altfel, stim, Bruxelles-ul e bine intentionat, stim, e greu sa tii sub control o aglomeratie tot mai mare de state. Dar neglijarea unei strategii de seductie politica si intelectuala, marginalizarea culturii umaniste sau invocarea ei strict retorica, lipsa de interes pentru constructia morala si pentru problematica religioasa au condus inevitabil spre o definitie saracacioasa a Europei. Ea se identifica, astazi, cu un finantism obosit si cu un soi de cancelarie baroca, severa si impenetrabila. Ni se cere sa iubim o matusa grijulie. Nu e de mirare ca, din cand in cand, privirile ne aluneca pe de laturi...
O serioasa fisura in tesatura farmecului european au produs si mofturile ei antiamericane. Vanitate? Gelozie? Neincredere in sine? Fapt e ca tarile din Europa de Vest vorbesc uneori despre Statele Unite cam cum vorbeau, pe vremuri, despre Uniunea Sovietica. S-ar zice ca linia Cortinei de Fier s-a mutat de-a lungul Atlanticului. E intotdeauna riscant sa construiesti pe o negativitate, pe un apetit de respingere, pe supralicitarea unei adversitati. Europa s-a rupt in doua cand a fost vorba de razboiul din Irak si incearca acum, cu mare efort, sa refaca punti si sa revina la ratiune. Ea se straduieste sa-si accepte destinul euro-atlantic si sa gandeasca global. Dar ezitarile si resentimentele costa. In chip ironic, accidentul penibil al respingerii Tratatului Constitutional a avut loc tocmai intr-una din cele doua tari care, nu de mult, se autodefineau drept “Kern-Europa”. Germania si Franta au bune motive sa se socoteasca “locomotiva” unificarii europene. Dar cand podul se rupe, tot locomotiva este aceea care risca sa traga dupa ea, in prapastie, toate vagoanele...
Nu cred, totusi, in amenintarea prapastiei. Proiectul european se va recalibra, tocmai pentru ca se confrunta cu criza de acum. Scuturat de perspectiva primejdiei, obligat sa-si reconsidere pasul, el isi va relua tinuta de croaziera cu un spor de flexibilitate si de intelepciune. Cat despre tarile din Est, ele vor constitui, probabil, una din resursele nebanuite de vitalitate si de imaginatie, necesare viitoarei identitati continentale. Utile, ele sunt inca de pe acum: fie si numai ca tapi ispasitori pentru intreaga patanie...
(Articol aparut in Süddeutsche Zeitung, joi 9 iunie, 2005, sub titlul Eine barocke Kanzlei)
