De același autor
Curajul e una dintre cele patru virtuţi cardinale (alături de înţelepciune, dreptate şi cumpătare). Textele româneşti îi spun uneori „tărie“, alteori „bărbăţie“. Virtuţile zise „teologale“ propun o altă listă de valori, cu doar trei componente: iubirea, credinţa şi speranţa.
Evident, nici cele patru (enunţate în antichitatea pre-creştină pe o linie care duce de la Platon la Cicero), nici cele trei (adăugate de experienţa creştinismului auroral) nu se exclud unele pe altele. Dar, cel puţin la prima vedere, pare curioasă evacuarea curajului din „inventarul“ creştin. În realitate, el e virtutea însoţitoare ‒ fie şi numai subînţeleasă ‒ a tuturor celorlalte. Trebuie să ai curaj ca să duci iubirea pînă la capăt şi trebuie să ai curaj ca să crezi în „nebunia“ propovăduirii (1 Cor.1, 21). Cît despre speranţă, ea este versiunea supremă a curajului, cîtă vreme pariază pe implauzibil, pe neanticipabil, pe ceea ce încă nu există. Dar curajul – înţeles ca „tărie“, ca „bărbăţie“ – este prezent şi în inflexibilitatea înţelepciunii, şi în căutarea şi împlinirea dreptăţii şi în puterea de a rezista instinctelor, de a te abţine. Dacă înţelepciunea (prudentia) este, cum s-a spus, coroana tuturor celorlalte virtuţi, curajul este solul lor, temelia care le susţine. E de adăugat imediat că virtutea curajului nu are nimic de-a face cu temeritatea oarbă, cu tenacitatea nătîngă, cu îndrăzneala nechibzuită. Riscul practicat ca hobby juvenil, plăcerea masochistă de a da cu capul în zid, euforia acţiunii nereflectate sunt opusul curajului, oricît de spectaculoasă ar fi etalarea lor. Există curaj, curaj autentic, în lumea românească de azi? Nu ştiu. Dar pot enumera manifestările care par, uneori, să-i ţină locul: furia, iritabilitatea perpetuă, obrăznicia, nesimţirea, siguranţa tîmpă de sine, şmecheria lucrativă, spiritul de contradicţie, carenţa suverană a respectului. Toate – nuanţe ale aceleiaşi confuzii: confuzia dintre „bărbăţie“ şi agresivitate, dintre curaj real, inconştienţă zgomotoasă şi proastă creştere.
În acest context, românului de rînd nu-i rămîne decît „tăria“ de-a supravieţui, curajul de a-şi vedea, anonim şi perdant, de treabă.
* Petre Ţuţea spunea cîndva, pe vremea comunismului, că, deşi detestă sistemul, ar fi gata să dea unele sfaturi guvernanţilor pentru ameliorarea situaţiei economice şi politice a ţării. „Mi-am dat, totuşi, seama că n-am cum să-i ajut“ – adăuga conu’ Petrache.
„Nu poţi propune îmbunătăţiri economice unei economii care a ieşit din zona economicului. E nevoie de un minimum de presupoziţii cît de cît profesioniste, rezonabile. Or economia comunistă nu e încă sau nu mai e în zona economicului. N-are reguli, n-are principii, n-are proiecte concrete. Are doar vorbe. La fel şi politica. Nu eşti în sfera politicului dacă politica nu e, pentru tine, decît propagandă, căpătuială, minciună. Cum să vii cu idei politice, într-o ambianţă în care nimeni nu vrea să facă politică adevărată?“
Avem dreptul să ne întrebăm în ce măsură lucrurile s-au schimbat. Nu mă pricep la economie, dar cred că pot spune fără să mă înşel prea mult că ceea ce trece drept „politică“ în lumea românească de azi nu are nicio legătură cu politica. E doar un mod de a salva, stîngaci, aparenţele, un amestec de mîrlănie, chiul şi furt, o vorbăraie incontinentă şi incultă, revărsată, ca o molimă, peste instituţii, ziare, televiziuni şi partide. Un purtător de cuvînt al guvernului declară că preşedintele ţării e „matrafoxat“, socrul primului-ministru vorbeşte, la rîndul lui, de demenţa preşedintelui, dar nici preşedintele nu rămîne dator şi evocă o partidă de vînătoare în care socrul cu pricina a fost împuşcat, din greşeală, unde-i greu voinicului. „Iresponsabilule!“ – se aude dinspre şeful stîngii. „Mitomanule!“ – sună replica de la dreapta. Pînă şi echidistanţa e trucată. Un (încă) aspirant la preşedinţie observă, brusc, că există o maladivă inflaţie de insulte între premier şi preşedinte, după ce, vara trecută, şi-a făcut un portret public zbenguindu-se fălos la beregata preşedintelui cot la cot cu premierul. Genul acesta de îmbrînceală la vîrf, de golăneală electorală perpetuă, de scuipătură generalizată n-are nimic de a face cu politica. Suntem conduşi de o armată de derbedei. Iar cînd cineva încearcă să aducă pe scenă o mică doză de normalitate e excomunicat prompt, ca un virus primejdios sau ca un prostănac ridicol. Şi să vrei să ajuţi, n-ai cum. Ţara se mişcă pe o orbită incertă, imprevizibilă, printre înjurături, manele şi acorduri patriotice de fanfară militară.
Articol publicat si pe site-ul adevarul.ro.
