De același autor
Evident că drepturile omului trebuie apărate, preluate în inventarul valorilor supreme ale civilizaţiei noastre. Cu condiţia, totuşi, să nu devină o doctrină de lemn, o ideologie utilă electoral, un ornament retoric. Ca orice fanatism, fanatismul în privinţa drepturilor omului se dovedeşte primejdios.
Vulnerabilitatea europeană faţă de valul de atentate teroriste cu care ne confruntăm ba la Paris, ba la Nisa, ba la München (şi nu avem motive să credem că această serie, inaugurată sîngeros la New York în septembrie 2011, s-a încheiat) are drept cauză, între (multe) altele, incapacitatea poliţiilor locale şi a serviciilor secrete de a-şi face meseria. Această incapacitate se explică şi prin relativa acalmie în care s-a trăit, pînă acum, în ţările civilizate (ceea ce i-a făcut pe profesionişti „să-şi iasă din mînă“), dar şi prin piedica de principiu de care se lovesc în acţiunea lor, prin supralicitarea disproporţionată şi inadecvată a „drepturilor omului“. Deşi „dreptul la viaţă şi la securitate“ e axial în toate declaraţiile „universale”, dreptul la „diferenţă“, la manifestare liberă a propriilor valori, la integritate şi autonomie individuală dinaintea oricărei precauţii punitive par să prevaleze. Nu putem interzice demonstraţii „paşnice”, chiar dacă sloganurile afişate cer „măcelărirea celor care insultă Islamul” şi declară că „Europa este cancerul, Islamul e soluţia”. Nu e frumos şi ospitalier să popularizăm derapajele legale şi morale ale unor migranţi, încurajînd astfel o atmosferă ostilă faţă de ei, nu e cazul să trecem la expulzări, atitudini „rasiste”, restricţii, şi orice ar arăta a aroganţă neo-colonialistă.
Ţin să fiu bine înţeles: nu identific amocul unor musulmani izolaţi sau al unor organizaţii musulmane de nişă, cu Islamul în general. Am o veche şi mare admiraţie pentru cultura arabă, pentru ce a livrat ea filosofiei, poeziei şi ştiinţei europene. Mistica musulmană a produs, de asemenea, capodopere de înaltă adîncime, la care revin adesea, cu sinceră adeziune. Cred că primul perdant al fundamentalismelor de ultimă oră este Islamul însuşi şi mă mir, adesea, că nu se naşte, înăuntrul lui, o mişcare de autoapărare. Invoc mereu, în acest sens, un formidabil pasaj coranic (Sura 13, „Tunetul“, versetul 11): „Dumnezeu nu schimbă nimic în destinul unui popor, înainte ca poporul însuşi să schimbe ceva înlăuntrul său“. Cred însă că trebuie să lăsăm furiei musulmane dreptul de a se simţi vinovată, aşa cum trebuie să ne acordăm nouă înşine dreptul de a ne apăra cetăţenii şi modul de viaţă. Nu suntem imaculaţi. Dar defectele noastre nu vor face decît să se amplifice, dacă vom da curs fie extremismelor noastre, fie unei înţelegeri fleşcăite a drepturilor omului.
